Articolul lui Tony Judt și polemicile care l-au însoțit au pus în lumină fragilitatea și limitele libertății cuvântului chiar în țări avansate din punct de vedere democratic. În 3 octombrie 2006, istoricul trebuia să susțină o conferință la consulatul polonez din New York. În contextul în care opiniile sale din articolul Israel: An Alternative stârniseră deja o enormă vâlvă, titlul propus de el anunța o luare de poziție la fel de explozivă: „The Israel Lobby and US Foreign Policy” („Lobbyul Israelului și politica externă a Statelor Unite”). Însă, cu doar câteva zeci de minute înainte de ora la care trebuia să-și înceapă speech-ul, a fost sunat de la consulat că întâlnirea nu va mai avea loc. I s-a spus, totodată, că în chiar acel moment consulul polonez se afla într-o conversație telefonică cu Abraham Foxman, directorul național al Ligii Antidefăimare (Anti-Defamation League – ADL). Nu există dovezi materiale că suspendarea conferinței și telefonul lui Foxman ar fi direct legate. Dar, după expresia lui Juan Cole, președintele MESA (Committee on Academic Freedom of the Middle East Studies Association of North America), „suntem adulți și cu un IQ destul de ridicat pentru a înțelege ce e de înțeles”. N-a existat, de asemenea, nicio declarație oficială din partea consulatului polonez sau a vreunui oficial care să explice anularea întâlnirii lui Judt cu spectatorii săi. Ulterior, consulul polonez Krzysztof Kasprzyk a dat de înțeles, fără a rosti nume, că fusese contactat de mai multe organizații care își manifestaseră îngrijorarea că Tony Judt va transmite un mesaj anti-Israel, așa cum fusese considerat și articolul din „The New York Review of Books”. Tonul intervențiilor era „elegant, dar putea fi considerat ca o ușoară presiune”, a relatat Kasprzyk. Pentru un diplomat, asta însemna însă un avertisment serios – iar măsura luată a fost una radicală: lichidarea în fașă a oricărei posibilități ca numele Poloniei să fie citat într-o controversă ce viza potențiale poziții antiseminte.
Deși Abraham Foxman a respins afirmațiile potrivit cărora ar fi cerut interzicerea lui Tony Judt, declarându-le ca fiind niște „aiureli conspiraționiste” („conspirational nonsense”), multe ziare din New York, cunoscute pentru atitudinea favorabilă Israelului, au dat întâmplării o tentă de senzațional. S-a vorbit chiar de „l’affaire Judt”, o replică sarcastică la celebrul „caz Dreyfuss”, cel care a confiscat atenția lumii occidentale timp de aproape zece ani, între 1894 și 1906. Cu obișnuitul lui ton persiflant, Christopher Hitchens, în dorința de a diminua statura lui Judt, a scris că ideile lui n-aveau nimic „original la modul eroic”, ci aparțineau recuzitei „atacurilor obișnuite la adresa Israelului”. Scandalizați de contramandarea intempestivă a conferinței, peste o sută de intelectuali au publicat o scrisoare deschisă în apărarea lui Tony Judt. Nu era vorba de susținerea părerilor lui – la care mulți dintre semnatari nu aderau –, ci de apărarea libertății cuvântului. Tony Judt n-a acceptat cu pasivitate actul de cenzură la care a fost supus și a lansat la rândul său un atac la adresa celor pe care-i considera responsabili: „Ei fac ceea ce obișnuiau să facă membrii mai subtili ai serviciilor de informații în societatea comunistă târzie. Îți atrag atenția cât de nechibzuit e să-ți legi numele de cel al unor persoane nepotrivite. Așa că i-au sunat pe polonezi și le-au spus: «Știați că Judt e un critic notoriu al Israelului și că prin urmare cochetează cu antisemiții și le ține partea?»”.
Ajunsă la incandescență, tema în sine viza un aspect ce presupunea o abordare mai degrabă tehnică decât ideologică: în ce mod poate fi rezolvată eterna problemă a conflictului dintre evrei și palestinieni? Întrebarea se punea în contextul eșecului negocierilor privind posibilitate creării „celor două state” – discuții torpilate de toți cei aflați în acel moment în dialog. Inclusiv de Statele Unite, care au avut o poziție fluctuantă, nepunând suficientă presiune pe reprezentanții părților implicate. Soluția lui Tony Judt – aceea a păstrării unui singur stat, cu asigurarea egalității cetățenilor acestuia, indiferent de originea lor etnică – mai fusese vehiculată, deși se lovea de o sumedenie de impedimente practice. Pentru Judt, Israelul trebuia să devină o democrație de tip occidental, în care drepturile tuturor cetățenilor erau garantate. Or, după cum a dovedit-o și sfertul de veac ce s-a scurs de atunci, realitatea n-a curs în favoarea unei asemenea soluții.
Mai mulți comentatori – unii dintre ei chiar prieteni apropiați, până în acel moment, ai lui Judt – au găsit că atitudinea profesorului de la NYU era preponderent auto-victimizatoare. Într-un articol de o extremă causticitate, din „The New Republic”, Leon Wieseltier îl numește „shahibul” („martirul”), ceea ce a dus la ruperea definitivă a relațiilor dintre cei doi. (Tony Judt colaborase asiduu la revista a cărei direcție politică și culturală era girată de Wieseltier). În același timp, Wieseltier a semnat o dură scrisoare de protest către Anti Defamation League, în care apăra dreptul lui Judt de a-și exprima opiniile, subliniind totodată că se află în total dezacord cu ideile propagate de el: „Judt are toată libertatea de a da expresie părerilor sale. Dar discuția nu se oprește aici. Rămâne fondul opiniei și lipsa ei de onestitate morală”. Ceea ce l-a iritat pe Wieseltier, dincolo de chestiunea centrală, a fost felul în care Tony Judt a reacționat, în mesaje către comunitatea intelectuală, ca răspuns la „episodul polonez”: „Într-o serie de emailuri scrise la mânie și trimise către diverse grupuri de corespondență, dintre care unul mă includea și pe mine, în timp ce celelalte mi-au fost retransmise în spiritul liberei circulații a ideilor, Judt a prezentat eronat unele din faptele cazului Abraham Foxman, pe care îl numește în mod absurd «fascist». Acesta nu a discutat cu nimeni de la consulatul polonez, contrar celor susținute de Judt, și nici Foxman, nici altcineva de la ADL nu a amenințat că va «mânji prima pagină a fiecărui cotidian din oraș cu acuzația că Polonia colaborează cu antisemiți antiisraelieni»”.
Pentru Wieseltier, cuvintele lui Judt fac parte dintr-o încercare de a-și crea un postament de erou, de „martir” (de unde și titlul articolului), prezentând deformat evenimente cu scopul de a-și spori notorie tatea: „Într-un email, Judt susține în mod paranoic că The New York Sun a aflat despre incident în zece minute; în alt email, afirmă că a aflat în șapte minute. În plus, ziarul nu e deținut de Robert Murdoch – dar fasciștii sunt toți la fel, nu-i așa? Iată ce scria pe 4 octombrie: «Poate că totuși trebuie să fi crescut în comunism pentru a recunoaște stilul inconfundabil al unei fițuici demagogice cum e New York Sun […] Și, da, e de ajutor să-l fi citit pe Kafka pentru a ști cum te simți când te culci liberal, istoric laic de origine evreiască și te trezești a doua zi dimineața antisemit și negator al Israelului»”.
Comentariul lui Wieseltier e necruțător: „Numai cineva care nu a crescut sub comunism și nu l-a citit pe Kafka poate scrie o asemenea frază – ori cineva îndrăgostit de propria persoană”. După care continuă: „În mod similar, pe 3 octombrie, Judt scria: «Spațiul public rezervat opiniilor nonconformiste din această țară se restrânge». Și: «indiferent ce părere aveți despre Orientul Mijlociu, sper că veți considera această situație la fel de gravă și de înspăimântătoare cum o consider eu. Aceasta este – sau a fost cândva – America”. Iar Wieseltier conchide: „Așadar, să fim limpezi: cenzurarea lui Tony Judt nu funcționează. El este unul din cei mai puțin reduși la tăcere, reprimați și oprimați intelectuali care au trăit vreodată. Dacă există viață pe Marte, aceasta știe ce gândește el. Faptul că o poziție e nepopulară nu înseamnă că este necunoscută. Disidenții ar trebui să aibă pielea mai rezistentă. (Cu mulți ani în urmă, după ce am scris un text deosebit de virulent împotriva coloniștilor israelieni, am primit prin poștă un pachet cu fecale învelite în folie de aluminiu. Puțea îngrozitor.) Oricum ar sta lucrurile, Judt își exagerează statutul de disident, la fel ca și popularitatea opiniilor sale anti-Bush, anti-război și anti-Israel, care între timp au devenit niște banalități”.
Am insistat asupra acestei polemici pentru că în ea sunt implicați doi din cei mai străluciți intelectuali și mai vibranți gânditori care au apărut pe scena publică din Statele Unite în ultimele decenii. Dar „cazul Judt” a fost mult mai extins și a avut consecințe nu doar în plan simbolic, ci și practic. Între altele, au fost tăiate fondurile și s-au diminuat drastic donațiile către Remarque Institute, pe care Judt l-a înființat în cadrul lui New York University. Alături de cărțile sale, acesta reprezintă una din marile realizări de care și-a legat numele. Și-a ținut promisiunea făcută atunci când a venit de la University of Chicago la New York că va crea o instituție puternică, a cărei principală axă trebuia să fie mai buna cunoaștere a Europei, a istoriei și politicii sale în Statele Unite. Prilejurile oferite unui număr impresionant de intelectuali esteuropeni de a intra în contact cu mediul academic american i se datorează în mare măsură. După dispariția lui, activitatea Institutului Remarque este coordonată de principala lui colaboratoare, Jair Kessler.
Am dedicat acestui episod din activitatea lui Tony Judt două articole nu din dorința de a aduce vreo contribuție la tragica situație din Orientul Apropiat. Nu am nici instrumentele și nici platforma de la nivelul căreia să formulez opinii demne de luat în seamă. M-a interesat însă felul în care, în lumea contemporană, înfruntările de idei nu sunt cu nimic mai puțin primejdioase decât cele de pe câmpurile de luptă. Polemistul înnăscut care a fost Tony Judt a adus discutării unor teme fierbinți un surplus de energie și a insuflat vitalitate mediului academic de dincolo de ocean. Bătăliile purtate de el ocupă un loc aparte, de un tragic vibratto, în istoria evenimentelor care continuă să tensioneze lumea în care trăim.