Scrisoare deschisă către doamna Ioana Ciocan, ministrul Culturii

Stimată doamnă ministru,

Trebuie să știți că, de la o vreme, Uniunea Scriitorilor din România, în relația cu Ministerul Culturii, se află într-o situație paradoxală. Potrivit legii, Ministerul Culturii are printre atribuții protejarea patrimoniului cultural material și imaterial, deci și a literaturii. În consecință, Ministerul Culturii ar trebui, prin inițiativele sale, să susțină și să apere Uniunea Scriitorilor, ca pe una dintre instituțiile emblematice ale acestei țări, cu contribuții indeniabile la edificarea culturii și identității naționale. De fapt, în ultima vreme, Uniunea Scriitorilor a fost cea care a trebuit să se apere, nu o dată, de Ministerul Culturii. Și nu mă hazardez spunând că celelalte uniuni de creatori se află în aceeași situație.

În ultima zi de mandat, ministrul demisionat și demisionar al culturii, domnul Demeter András, a mai făcut o nefăcută: a lansat în dezbatere publică Strategia Națională a Culturii 2027 – 2034. Scopul comentariului meu este acela de a-l convinge pe noul ministru al culturii, în persoana dumneavoastră, să renunțe atât la susținerea acestei strategii, cât și la viziunea aculturală ce a stat la baza ei.

În România au fost adoptate, în ultimele decenii, numeroase strategii: pentru securitate națională, pentru transporturi, pentru agricultură, pentru energie, pentru mediu etc., etc. Deși tema suveranității și identității naționale, în care identitatea culturală joacă un rol de căpătâi, stă în prim-planul dezbaterilor publice, nu avem încă o Strategie națională sau măcar sectorială privind cultura. Într-o Românie paradoxală, ne aflăm în fața unui alt paradox: Ministerul Culturii, pe de o parte, nu are o Strategie națională în domeniu, așa cum au celelalte ministere, pe de alta, are cele mai multe proiecte de strategie. Numai în ultimii ani a elaborat trei asemenea proiecte care, firește, au rămas toate pe hârtie. Ca să fiu mai exact, pe multe hârtii, căci fiecare strategie are peste două sute de pagini, format de carte. În anul 2022 a fost elaborată Strategia în domeniul culturii pentru perioada 2023 – 2030. De ea s-a ales praful. După ce praful s-a risipit, în 2024 a fost elaborată o nouă Strategie în domeniul culturii, de data asta pentru perioada 2025 – 2031. Tot praful s-a ales și de ea. Era și firesc, de vreme ce era aproape identică cu Strategia anterioară. Iar cea despre care vorbim, cea de-a treia, se referă la perioada 2027 – 2034.

În comentariul pe care l-am făcut la proiectul celei de-a doua Strategii, cea pentru perioada 2025 – 2031 (dar valabil și pentru prima, de vreme ce sunt cvasi-identice și ce spui despre una e valabil și pentru cealaltă), în comentariul apărut în revista România literară nr. 13/2025, cu titlul „Strategia culturală e sublimă, dar…”, concluzionam: „…potrivit autorilor Strategiei, cultura reprezintă o uriașă corporație cu operatori, facilitatori și lucrători, preocupată exclusiv de eficiență, în primul rând termoenergetică, de schimbări climatice și soluții verzi, de transformări digitale și emergente, de mobilitate, incluziune socială și dezvoltare regională. În ceea ce privește patrimoniul cultural, el este îndreptat exclusiv către cel material, venind din trecut. Creația contemporană, cultura vie, creatorul de artă lipsesc, aș zice, cu desăvârșire. Noi, scriitorii români, nu ne simțim reprezentați de textul supus dezbaterii publice. Guvernul României nu trebuie să aprobe această Strategie sectorială în domeniul culturii. Ea trebuie refăcută, printr-o implicare directă cu partenerii de drept, Uniunile de Creatori.” Ceea ce ne îngrijorează pe noi scriitorii e faptul că nici cea de-a treia încercare nu pare mai reușită decât celelalte două.

Te întrebi cine sunt cei care elaborează acest potop de strategii sau dacă ei sunt mereu aceiași. Întrebare fără răspuns căci, intrate deja într-un fel de folclor birocratic, strategiile sunt anonime. Tot ce am reușit să aflăm este că ele au la bază concepțiile unei instituții din subordinea Ministerului Culturii, cu titlu pompos de „Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală”, care se autointitulează „singurul institut național care are ca obiective studierea, cercetarea și furnizarea de date statistice pentru domeniul culturii, precum și formarea continuă a celor care aleg o carieră în sectorul ocupațional: „cultură” și care, prin toate activitățile desfășurate susține și legitimează dezvoltarea domeniului cultural în România.” Ciudată arogarea acestui monopol care sugerează o anumită vanitate, vanitate care dăunează grav „sănătății” proiectului de Strategie. Nu știu dacă elaborarea acestei succesiuni de strategii care portretizează minuțios munca în zadar este retribuită, cert e că cei care o concep irosesc o bună parte timpul lor pedalând cu osârdie la o bicicletă fără roți.

Prima obiecție majoră pe care o ridic după studierea actualului proiect de strategie este ignorarea totală a creației culturale și a trudnicilor săi creatori. Potrivit autorilor anonimi, valoarea nu constă în nivelul creației artistice, ci în faptul că e „un bun public, o resursă identitară, o sursă de valoare socială și economică”. Desigur, toate cele enumerate sunt importante, dar fără o creație artistică pe măsură, bunul public va avea aceeași semnificație ca șoselele, care și ele sunt bun public, resursa identitară va degenera în naționalism, iar valoarea socială și economică va deveni un tabel în Anuarul Statistic. Veți spune poate că sunt nedrept când asociez principiul valorii cu șoselele, dar asta n-o spun eu, ci chiar autorii, care scriu, negru pe alb, în primul paragraf din Introducere: „Strategia Națională a Culturii 2027 – 2034 propune o modificare de perspectivă: cultura nu este doar conținut. Este infrastructură pentru dezvoltare, pentru comunitate și pentru relația dintre oameni”. În clipa în care trimiți cultura în domeniul infrastructurii, indiferent care e aceea, schimbi, într-adevăr, perspectiva, te preocupi mai mult de pereții teatrelor decât de proiectele teatrale, mai mult de tipărirea cărților decât de ce scrie în ele, mai mult de geografie și industrie decât de artă. Ceea ce, de altfel, se întâmplă în textul cu pricina.

Laolaltă cu acest mod abrupt de înțelegere a valorii artistice, iată care sunt celelalte principii pe care se bazează strategia culturală: coerență, acces și echitate, diversitate și libertate, capacitate, inovare, sustenabilitate, deschidere, decizii bazate pe date și impact. Vă invit să facem o simulare. Să presupunem că n-ați ști că este vorba despre o Strategie culturală. V-aș enumera principiile de mai sus și v-aș spune că e vorba de o Strategie pentru Dezvoltarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii sau o Strategie pentru Dezvoltare Regională. Ați avea toate argumentele legate de limbajul tehnic și termeni-cheie întrebuințați pentru a mă crede. Această depersonalizare a culturii, cultură care, în esența ei, este o îmbinare între unicitatea creației artistice și calitatea receptării, transformarea ei din creație unică în industrie de serie și impregnarea viziunii cu tot felul de concepte lemnoase la modă, este una dintre cele mai grave carențe ale acestei strategii.

Profundul dispreț al autorilor (oare nu sunt și creatori printre ei?) față de creația artistică și față de creatori se observă prin crasa ignorare a oricărei terminologii evocatoare. În cele două sute de pagini nu veți găsi niciodată scrise cuvintele: „literatură”, „muzică”, „pictură”, „sculptură”, „teatru”. Nici numele creatorilor, devenite un fel de nomina odiosa: „scriitor”, „compozitor”, „pictor”, „sculptor”, „regizor”. Nici măcar o singură dată!!! Cuvântul „artă” apare, prin căutare, de mai multe ori, dar nu ca substantivul „artă”, ci în cuprinsul cuvântului „hartă”. Iar cuvântul actor apare o singură dată, dar nu cu înțelesul de artist care joacă, ci cu cel de actor cultural, adică participant la piața culturală. Să ne înțelegem, creatorul nu e un personaj fără chip, fără trăsături, fără personalitate, o entitate abstractă purtată de la o strategie la alta ca un obiect de decor. Creația contemporană e o realitate vie care merită respect mai ales din partea celor care sunt numiți și plătiți să ofere acest respect. O strategie trebuie să aibă în vedere, ca într-o simbioză, pe cititor și pe scriitor, pe privitor și pe pictor sau pe actor, pe ascultător și pe compozitor.