Reiau aici unele însemnări disparate, făcute de-a lungul anilor, prin care sper să schițez câteva dintre direcțiile în care s-au îndreptat eforturile mele ca autor de romane.
*
O observație banală: când vorbim despre roman, după părerea mea, două elemente n-au cum să lipsească din structura sa – personajele și povestea, trama, țesătura epică. Fără ele, romanul încetează să mai fie roman. În romanele pe care le scriem, putem să ne propunem înnoiri, inovații, metamorfoze oricât de îndrăznețe, dar având grijă de fiecare dată să nu eliminăm din compoziție personajele și țesătura epică.
*
Am fost interesat totdeauna în scrierea romanelor de o lărgire a cadrului. Și am încercat să lărgesc cadrul dincolo de obișnuit. Adică, să descriu lumea omului nu despărțită de lumea spirituală, celestă, ci legată de aceasta. De asemenea, extensia mea de universuri descrise și de sensuri căutate conține și o altă zonă, lumile fantastice, imaginarul din mințile noastre. Cândva, am și teoretizat, doar vag, recunosc, această atitudine auctorială, enunțând un postulat care sună așa: Nu mi-am propus să relatez în romane ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple. Prin urmare, consideram eu, proba verosimilității, a veracității ca măsură a „talentului“, a valorii scriitoricești nu mai este decât parțial operantă. Abia povestind ca și cum s-ar întâmpla ceea ce este imposibil să se întâmple, obținem o lume cuprinzătoare, poate chiar lumea.
*
Atingeam aici, cumva intuitiv, pe dibuite, o chestiune pe care, apoi, am descoperit-o, limpede exprimată, de către Kundera, când analiza excepționala proză a lui Kafka.
Pentru Kundera, o însușire sine qua non a adevăratului roman, cel care reprezintă o formă de cunoaștere, este să descopere „o parte până atunci necunoscută a existenței“ sau, altfel formulat, romanele nu sunt romane, „dacă nu mai continuă cucerirea ființei“. Cu alte cuvinte, dacă se mulțumește doar să descrie mimetic ceea ce deja se știe, romanul este ca și mort, nu contează ca artă. Și autorul Insuportabilei ușurătăți a ființei ne atrage atenția că am asistat deja la moartea romanului, în regimurile totalitare, cu precădere, în cel sovietic, în Rusia comunistă, unde romanele sunt doar o expresie a propagandei, o ilustrare conformistă, neconvingătoare a ceea ce se susține de către ideologia oficială și, de aceea, aceste scrieri, așa-zis ficționale, nu sunt decât romane eșuate. Ele nu își găsesc locul în istoria romanului, care e o istorie a succesivelor descoperiri. Așadar, pe scurt: romanele intră în istoria romanului și se legitimează ca atare, dacă descoperă și descriu epic un aspect nou din marea Lebenswelt (Husserl) și dacă vorbesc despre ființa uitată (Heidegger).
Ne întrebăm odată cu Milan Kundera, care este marea descoperire a lui Kafka. Proza, demonstrează opera lui, nu trebuie să-și propună neapărat să fie o descriere, o evocare, o re-facere a lumii existente/ date, ci o lărgire a acesteia, o completare a acesteia cu teritorii noi, nebănuite. Față de realitatea cunoscută, proza nu are deci obligația fidelității, ci ei îi revine misiunea să încerce să îmbogățească această realitate, dând la iveală „poemul care stătea îngropat“, după cum se exprimă Kundera. Adică, să deslușească și să releve anumite structuri umane fundamentale, imuabile, mereu valabile, pe care apoi istoria să le valideze. Așa cum s-a întâmplat cu metafora lumii ca birou labirintic, de necuprins, ce strivește individul, metaforă proprie lui Kafka și transferată mai târziu din abstract în realitate de către regimurile totalitare comuniste.
*
O concluzie și o aserțiune simplă: prin roman lumea nu va fi niciodată reprodusă ad litteram. Paul Ricoeur, în Metafora vie, vorbește despre „puterea pe care o comportă anumite ficțiuni de a redescrie realitatea“. Și mai departe el remarcă: „Legând astfel ficțiunea de redescriere, restituim întregul sens descoperirii pe care o face Aristotel în Poetica sa, și anume că o poiesis a limbajului își are originea în conexiunea dintre mythos și mimesis.“ Rezumând, ficțiunea literară înseamnă redescriere a realității: nu copiere, ci scriere și rescriere. Iar în această operațiune, autorul este cheia, cu experiența și cu imaginația sa, adică cu trăitul și cu netrăitul său, cu forța sa expresivă. Cu capacitatea sa de a fi convingător, memorabil și de a emoționa prin scrisul său.
Lumea narată, care fatalmente conține invenții, și scorneli/născociri/ plăsmuiri și potriveli, și închipuiri, și secvențe onirice și chiar falsuri, minciuni, în mod cumva paradoxal se transformă într-o construcție trainică și se constituie într-o imagine plauzibilă a lumii reale. Iar consistența acestui edificiu textual completează consistența lumii reale. Ficțiunile noastre epice ori lirice sporesc, potențează realul și-l nuanțează, adăugându-i noi teritorii spectaculoase și noi încăperi sau firide enigmatice. Tot Paul Ricoeur mai pune un accent important vorbind despre „puterea euristică desfășurată de ficțiune“; și se cade să ținem seama de această însușire a ficțiunii literare atunci când discutăm despre roman.
Iar în legătură cu dozajul în roman dintre document, memorie, pe de o parte, și imaginație, ficțiune, pe de altă parte, să reținem o opinie extremă, a lui Baudelaire, reprodusă de Roger Caillois în Eseuri despre imaginație. Autorul Florilor răului, care, precizează Caillois, „visa atunci să scrie romane (din care n-a lăsat decât titlurile), se spovedea mamei sale în decembrie 1847“: „Odată cu ziua de Anul Nou încep o nouă meserie – adică crearea unor opere de imaginație pură – Romanul. Este inutil să-ți demonstrez gravitatea, frumusețea și imensitatea acestei arte… “. Adică, în viziunea sa, romanul este operă de imaginație pură, partea de document, de memorie, de factualitate reală fiind complet eliminată din ecuație.
*
Aș ține să fac în aceste note fugare privind arta romanului încă o observație – despre configurația lumii omului așa cum e redată prin roman. Dacă vorbim despre om, este evident că realismul clasic reprezintă un instrument prea simplu, care nu e în stare să dea seama de complexitatea lumii omului. Lumea omului, realitatea umană cuprind ceea ce este la vedere și deopotrivă ceea ce este invizibil, ceea e posibil să se întâmple și deopotrivă ceea ce e imposibil să se întâmple, însă poate fi imaginat, gândit. Și atunci, palierele pe care trebuie să le aibă în vedere autorul de romane sunt mai numeroase decât s-ar crede la prima estimare: de la vizibil și material, la invizibil și spiritual, incluzând fantasticul, imaginarul, imposibilul devenit posibil prin povestire, totul face parte din acest areal uman redat prin roman. Desigur, ceea ce diferă și dă marca autorului este dozajul dintre diferitele elemente folosite.
*
Cred în scriitura de tip palimpsest, cu straturi multiple de semnificații. Și cred în romanul ca obiect poliedric, cu n fețe, fiecare vizibilă și grăitoare pentru diversele tipuri de cititori. De la realismul crud la fantastic, la metafizic, la parabolă, la distopie, la palierul simbolic, la zona intelectualistă, la thriller și la nivelul spiritual, nimic nu resping a priori, totul e îngăduit, totul e bine primit în proza pe care caut s-o scriu, dacă servește scopului final, acela de a alcătui/ de a crea un edificiu verbal cât mai expresiv cu putință. Este, probabil, o poziționare post-modernă aceasta, de refolosire, de reciclare a procedurilor și formelor de expresivitate, uneori cu un alt rol decât cel original, ca-n casele hibride, novatoare, concepute de Friedensreich Hundertwasser.
*
Să schimbăm acum unghiul din care privim literatura de ficțiune. Întorcând romanul acolo unde-i este locul, aș zice clasic, la intersecția dintre imaginație, ficțiune și, neapărat, memorie, document, experiență trăită, să ne întrebăm de ce simțim nevoia, de ce suntem atât de atrași să revedem, să reînviem trecutul, viețile noastre și tot ce s-a petrecut cu noi. Pentru răspuns, aș face o comparație cu anii de școală. Atunci, aveam diverse lecții de învățat. Ca să le înțelegem, ca să le ținem minte, trebuia să citim, să parcurgem lecțiile acelea de mai multe ori. Ei bine, și viața noastră trăită, și lumea noastră trăită, întâmplările și sentimentele noastre, este firesc să fie privite ca niște lecții pe care dorim și se cuvine să le aprofundăm. În afară de viața trăită direct și de lumea trăită direct, prima oară, scriitorii, prin lucrările lor epice, își procură pentru ei înșiși și, totodată, ne dăruiesc nouă, tuturor cititorilor, o a doua viață și o a doua lume. Astfel se petrec lucrurile de parcă prin scrierea și lectura literară, am căpăta puteri supranaturale și am trăi încă o dată totul, mai coerent, mai relevant și scăldat într-o lumină nepieritoare.
*
Autorul se cade să fie fidel față de lumea dată, de viața dată în spirit, nu în literă. Și întorcându-mă la ceea ce remarcam la început, chiar principiul sacrosanct al verosimilității, căruia mereu creatorul de ficțiuni a fost pus să i se supună, este încălcat, și nu o dată. Ceea ce se dovedește a fi spre câștigul, nu în detrimentul literaturii. Iată câteva exemple de încălcare a principiului verosimilității culese chiar dintr-un articol publicat în România literară de Toma Pavel: Într-o familie legendară, regele aflat într-un război departe de cetatea sa, își sacrifică zeilor pe una din fiice, iar când se întoarce acasă e ucis de propria soție. Curând, fiul lor își pedepsește mama, luându-i viața, dar tribunalul îl iartă. În altă poveste, o regină se sinucide de durere că fiul din prima căsătorie a soțului ei îi respinge dragostea. În fine, încă o situație „nefirească“: un tânăr, convins că-și poate hotărî singur legile morale de care să asculte, ucide o femeie luată la-ntâmplare, ca să arate că poate să facă ce vrea. Sunt opere de ficțiune celebre, capodopere, Orestia de Eschil, Fedra de Racine și Crimă și pedeapsă de Dostoievski. Eseistul remarca subtil că tocmai această eludare a verosimilității, această ieșire a narațiunii din ceea ce e logic să se întâmple, din naturalul faptelor omenești, din orizontul nostru de așteptare, în loc să ne îndepărteze de aceste cărți, în mod surprinzător poate, ne impresionează, ne atrag, ne cuceresc. De ce? Fiindcă prin astfel de deziceri de la comportamentul previzibil, scriitorii aceștia mari pun în lumină zone din sufletul omenesc prea puțin cercetate, cele care ne arată că omul are o complexitate uimitoare, misterioasă, de necuprins. Și, prin aceasta, ne dau sentimentul capodoperei.
*
Introduc aici și ideea de ficționalitate prin care înțeleg capacitatea romanului de a spori realul prin ficțiune. Astfel, miza maximă este miza pe funcția generativă a romanului. Aș vrea să accentuez, reluând o observație: ficțiunea nu e obligată să imite, să copieze realitatea, ficțiunea trebuie să împrumute, să asimileze doar modalitatea de producere a realității; de aceea raportul dintre ficțiune și realitate nu va fi totdeauna unul de identitate, ci, mai degrabă, unul de complementaritate. Să ne reamintim o observație subtilă a lui Roland Barthes vorbind tot despre proza lui Kafka: Literatura e posibilă, fiindcă lumea nu este făcută până la capăt și e defectuoasă. E posibilă și, aș adăuga, e necesară. Romanul poate și are datoria să completeze golurile, spațiile virane din lumea omului.
*
Aș lansa o analogie care mi se pare folositoare în încercarea de a vorbi despre arta romanului. În vremea noastră, în arhitectură, se practică o remarcabilă operație de renovare, de punere în valoare a clădirilor vechi și foarte prețioase: se menține fațada, iar interiorul se reconfigurează asigurându-i-se o structură de rezistență solidă. În spațiul interior se creează module utilitare complet noi, flexibile, practice, optimizate. Cum seamănă clădirea inițială cu clădirea adusă la zi, tot așa seamănă romanul clasic cu noul edificiu romanesc al textului deplin. Text deplin care poate fi numit și roman poliedric sau roman palimpsest, pentru a sublinia pluralitatea de semnificații a acestui edificiu verbal.
*
În fiecare roman pe care l-am scris am intenționat ca finalul să însemne un fel de ridicare la puterea a doua a respectivului edificiu epic: adică să aducă o importantă amplificare de sens a întregii povești.
Astfel, în cel mai recent roman, Trenul, am voit să depăn o narațiune la vedere, sau liniară, sau pe orizontală, care să fie relativ simplă și, rezultată din aceasta, să existe și o supra-poveste neliniștitoare: la sfârșit, cititorul să observe surprins că a fost părtaș și la o altă poveste, care-l pune pe gânduri. Cumva, ca în Deșertul tătarilor sau în Așteptându-l pe Godot. Dacă am reușit sau n-am reușit, nu eu sunt chemat să răspund.