Luni, 28 septembrie, Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru a găzduit întâlnirea cu tema „Importanța Uniunii Scriitorilor pentru cultura națională. Tradiție și actualitate“. Au participat scriitori, oameni de cultură și personalități ale vieții publice, unii prezenți în sală, alții intervenind din cyberspațiu. Întâlnirea a fost moderată de Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Parteneri ai manifestării au fost Palace Vernescu și Grand Café de Bucarest, iar parteneri media – revistele România literară, Luceafărul de dimineață și Viața Românească. După treisprezece ani, scriitorii s-au întors în Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru pentru a regăsi, preț de două ore, o parte din propria lor istorie.
Manifestarea a început cu proiectarea unor fragmente din filmul Sala Oglinzilor, realizat de un cristian, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, în perioada în care USR era nevoită să părăsească imobilul. Pe ecran au reapărut chipuri și voci din acel an. Nicolae Manolescu amintea atunci că USR fusese în timpul comunismului „forumul public cel mai îndrăzneț din România“, numai că, în momentul filmării, sala devenise deja, în cuvintele sale, „o sală a fantomelor“, pentru că pe pereți erau fotografiile mai multor scriitori dispăruți decât ale celor vii. Peste puțin timp, totul avea să devină o amintire, aceasta fiind, de fapt, tema întâlnirii: ce mai aparține unei instituții atunci când se pierde imobilul în care a funcționat? Pentru Ion Horea, locul păstra până și amintiri cu o savoare anecdotică, precum aceea a lui Bacovia, chemat în 1956 la sediu pentru a fi omagiat.
Dar ceea ce filmul a readus în prezent a fost istoria unei instituții care, în anii negri ai comunismului, a trebuit să negocieze permanent cu puterea politică. Sala însăși purta urmele acestei confruntări, dispunerea ei părând uneori – așa cum observa Mihai Zamfir – o sală de tribunal. Într-o parte se aflau reprezentanții veniți „de sus“, în cealaltă, scriitorii. Între ei se purta o confruntare dramatică uneori. Cu atât mai semnificativă devine, retrospectiv, perioada de libertate pe care USR a reușit să o creeze în perioada aceluiași regim. Punctând istoria USR, Răzvan Voncu a propus tocmai această perspectivă diacronică. Demn de reținut este că statutul din 1968 acorda un spațiu de autonomie cu totul neobișnuit pentru România acelor ani, totul fiind ales în baza votului secret. În opinia lui Răzvan Voncu, între 1969 și 1989, Uniunea a fost „un spațiu al libertății“. În același spirit, Mircea Dinescu a amintit un fapt cu o semnificație aparte: USR a fost singura organizație din România care și-a desființat propria organizație de partid. Iar scandalul în jurul plagiatului comis de Eugen Barbu și intervenția lui Ceaușescu au rămas o dovadă că USR ajunsese să reprezinte o forță pe care puterea nu o putea controla în întregime.
Gabriel Chifu a mutat perspectiva înspre propria biografie, evocând anul 1981, când, la Conferința națională a USR, a fost invitat să participe ca tânăr scriitor. Vocile hotărâte ale scriitorilor, rostind adevăruri îndrăznețe, i-au creat sentimentul că nu se mai afla într-o țară cuprinsă de frică și tăcere. A fost un episod de neuitat, care l-a marcat pentru întreaga viață. Peste ani, Gabriel Chifu avea să ajungă el însuși în conducerea USR și a descoperit cât de greu este să păstrezi în viață o asemenea instituție. Această schimbare temporală a fost resimțită și de Ana Blandiana, care a intervenit din cyberspațiu. Pentru ea, revenirea în Sala Oglinzilor este un dar: posibilitatea întoarcerii în timp, pentru a retrăi succesele și umilințele unei generații care era solidară. Markó Béla a vorbit, la rândul său, despre USR ca despre o adevărată insulă de libertate în anii ’80. Literatura poate depăși diferențele de limbă și poate apropia oameni și comunități. Oricât de solitar ar fi actul creației, scriitorul are nevoie de solidaritate într-o societate dominată de regulile economiei de piață. Dacă pentru unii Sala Oglinzilor este amintirea libertății, pentru alții ea rămâne amintirea unei comunități. Mircea Martin a adus în prezent o scenă cu Ion Iliescu, pe atunci responsabil al Tineretului Comunist, și cu tinerii scriitori revendicativi. Vintilă Ivănceanu vorbea într-un fel care părea desprins dintr-un discurs interbelic, iar Dumitru Ghișe l-a întrerupt, spunându-i: „Tovarășe Ivănceanu, dumneata vorbești ca la Europa liberă“. O replică a lui Dumitru Țepeneag – „Și ce dacă?“ – a schimbat imediat raportul de forțe al momentului.
Vasile Spiridon a coborât însă mai adânc în istorie, până la începuturile instituției. Înainte de a avea sedii și înainte de a deveni USR, Societatea Scriitorilor Români a funcționat prin cafenele, berării, restaurante și clădiri private. Dorința de a avea un sediu propriu a fost și a rămas însă un vis. Privită de la începuturile sale până în 1948, SSR și-a îndeplinit, în pofida inevitabilelor animozități și vanități, o misiune fundamentală: a contribuit la impunerea demnității profesiei, la îmbunătățirea condițiilor de viață și la câștigarea respectului publicului pentru creația literară. Sigur că problema sediului este importantă, dar nu este esențială. Iar Ioan Cristescu a afirmat că instituțiile nu stau în clădiri, ci în spiritul, tradiția și continuitatea lor. Importantă este legătura dintre generații și dintre instituțiile scriitoricești, astfel încât continuitatea să nu fie întreruptă.
O altă perspectivă, aceea a cititorului, a propus Horia-Roman Patapievici. După 1990, USR a intrat într-o zonă a deficitului de identitate, deoarece s-a schimbat cititorul. Relația omului cu semenii săi nu se mai stabilește astăzi în aceeași măsură prin carte. S-a modificat definiția omului contemporan și, odată cu ea, locul culturii în societate. Literatura nu va mai ocupa în viitor poziția pe care a ocupat-o în trecut. Este poate cea mai dificilă întrebare ridicată de întâlnire: în ce lume trebuie să continue a exista USR? Mircea Mihăieș a legat această întrebare de educație. Înainte de a fi distrusă ideea de scriitor, a fost atacată, în opinia sa, ideea de profesor. Societatea nu poate fi reconstruită fără baze culturale solide, iar scriitorii au datoria de a vorbi mai mult despre educație. Și, mergând mai departe, a avansat chiar ideea ca un viitor ministru al Învățământului să fie un scriitor. În această discuție despre viitor, Adrian Cioroianu a adus din nou trecutul în Sala Oglinzilor. Pentru el, Casa Monteoru are și o altă semnificație, pentru că a ales ca temă a tezei de licență istoria ARLUS – organizație care și-a avut sediul aici. Prin această clădire au trecut toate personajele politicii staliniste. Pentru istoric, intrarea în clădire a fost, prin urmare, o intrare în trecut, care nu trebuie confundat cu sfârșitul. „Nu există finaluri, există doar o mare tranziție“, a spus el.
Revenind la însăși definiția scriitorului, Angelo Mitchievici a amintit că, în vechea jurisprudență, vocația însemna convocarea în fața unei instanțe. Or, instanța scriitorului este cititorul, în fața căruia el continuă să fie convocat și obligat să răspundă. În viziunea vicepreședintelui USR, literatura este una dintre cele mai sigure căi de a înțelege o societate. Iar USR este mai mult decât o instituție profesională: este o comunitune de destin, o biografie a literaturii. Destinul Uniunii este astfel legat de acela al istoriei naționale. Într-o asemenea perspectivă se înțelege și intervenția lui Bedros Horasangian, care a simțit nevoia să readucă în discuție numele celor plecați în exil: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma. O istorie a literaturii și a instituțiilor ei trebuie să-i cuprindă și pe cei care, din diferite motive, au fost în afara țării.
Reflecția Irinei Horea asupra calității de membru USR a fost de reținut: nu apartenența la Uniune îl face pe cineva scriitor. Poate avea și calitatea de membru doar cineva care este scriitor. Intrarea în USR nu înseamnă luarea locului altcuiva și nici obstrucționarea altora în a crea literatură în diferite genuri (inclusiv traducerea, care este creație literară). Pentru Irina Horea, problema esențială este aceea a calității. Două calități scriitoricești aduce în discuție și Adrian Popescu: inteligența și onestitatea (deținerea talentului se subînțelege). Comisiile sociale de altădată ale Uniunii reprezentau, pentru el, o „oază de lumină și de inteligență“. Înainte de încheiere, Nicolae Prelipceanu a oferit poate cel mai potrivit gest literar al întâlnirii: a recitat poezia sa intitulată chiar Sala Oglinzilor. Iar Varujan Vosganian a încheiat întâlnirea cu o frază care a motivat, într-un fel, rostul revenirii după treisprezece ani în Sala Oglinzilor: „Ne-am întors aici nu ca infractorul la locul crimei, ci ca duhul cel bun după o lungă călătorie.“ Nu a fost o întoarcere pentru vreo revendicare, ci una a împăcării cu amintirile.
De la Societatea Scriitorilor Români și până la Uniunea de astăzi, istoria instituției a fost plină de confruntări, compromisuri, victorii, eșecuri, solidarități și rupturi. A trecut prin dictatură și democrație, prin cenzură și libertate, prin perioada tiparului și intrarea în mediul virtual. A supraviețuit pentru că, dincolo de statute și sedii, au existat oameni care au considerat că merită să fie păstrată. Ne-am privit în Sala Oglinzilor timp de două ore, pentru a vedea dacă mai avem chipul unei uniuni. (Rep.)