De la alegerile ultime pentru președinte, trăiesc iarăși apăsată de prezent. Toată zgura strînsă și ascunsă prin diferite cotloane de ani de zile a țîșnit cu o presiune uimitoare, dificil de evaluat la momentul respectiv. Aranjamentele politice, dedesubtul implicării serviciilor, lovituri de partid și candidatură răsturnată într-o noapte, tot ca hoții, împărțirea noastră în două tabere sensibil egale ce par ireconciliabile mă frămîntă de doi ani. Am jurat în 2000 că voi rămîne departe de viermuiala realității. Nu mă uit la televizor, la știri, reacționez doar la intersecțiile pe care realitatea le formează cu problemele breslei mele, ale creatorilor. Nici acestea nu au fost puține, nici luptele date pentru prea multe nedreptăți, legislație proastă, măsuri politice pe tărîmul artei. Astăzi, exact la cinci ani după plecarea lui Ion Caramitru, Uniter-ul și lumea teatrală se confruntă cu felurite probleme. Dimensiunea naționalisto-sforăitoare, pseudo-patriotismul trîmbițat în lozinci din filme proaste, mirajul salvatorului absolut pogorît pe pămînt, confuzia de tip religios, apelul la credință pentru așa-zise cauze, toate acestea au existat în istoria noastră. Cercetînd-o din nou, pe anumite fragmente, frapează repetitivitatea. Revenirea în buclă a unor secvențe, a unui tip de limbaj, de fanatism, de ură, de violență. Asta mă și înspăimîntă. Ceea ce se repetă, semnifică.
În 1990 s-a strigat „Moarte stu denților!“, „Moarte intelectualilor!“. Liste cu nume și prenume care conțineau ziariști, artiști, scriitori, personalități ale partidelor istorice, figuri publice au fost hărțuite, urmărite, bătute, desfigurate. Ceva incredibil de violent și primitiv. O parte a populației, mult mai mare decît am crezut, așa cum s-a văzut la votul din duminica „orbului“, a fost manipulată și instigată după manuale de așa ceva. Unii români ridicați cu bîte împotriva altor români. Doar pentru că aveau alte păreri, iar democrația pe asta se bazează. Radicalizarea și violența, minciuna nerușinată difuzată în special de televiziune, captivă a puterii, au pătat, din nou, istoria. Despre această perioadă nu se învață la școală. Cum nu se studiază nici acum partea de dinainte de instalarea comunismului. De aceea, stupoarea cu care ne trezim, brutal, nas în nas cu realitatea gravă mi se pare într-un fel disproporționată. Nu sîntem atenți sau ni se pare că trăim într-o societate normală, așezată, în care politicul nu preocupă cotidian. Violența a revenit mereu în valuri în istoria noastră. Acum doi ani, Victor Rebengiuc a primit, după momentul 1990, amenințări grave cu moartea, rețelele de socializare au fost pline de blesteme, injurii halucinante, o visceralitate teribilă față de cineva care și-a făcut publică, din nou, opțiunea politică, a argumentat-o și a susținut-o. Mi-a povestit atunci și am tăcut mult. Nu prea am văzut semne de solidarizare cu Rebengiuc, de delimitare față de aceste poziții. Nici poliția nu a dat semne că ar declanșa vreo anchetă, deși cuvîntul „moarte“ era frecvent. Anul acesta s-au făcut liste negre. După același principiu. Slab frontul comun față, repet, de repetatele variante de folosire a condamnării cu moartea. Nopțile trecute, un nou val serios și terifiant declanșat împotriva lui Cristian Tudor Popescu. Cu aceeași temă: moartea. Am așteptat și am căutat ore și ore în șir pozițiile jurnaliștilor de oprice fel, solidarizarea cu el, anchete deschise și arestarea celor care au fost văzuți și auziți făcînd ce au făcut. Slăbuț. Poate că unii sînt pe val, deși, mai pe val ca el, sînt preocupați de sine, de imagine, de succes. Poate. Rănile s-au deschis și supurează constant, din nou, după zeci de ani.
Poate că și de aceea am fost sensibilă în ianuarie, la începutul acestui an. M-a sunat Marius Manole și m-a rugat să ne întîlnim, să vorbim despre un gînd. Spre sfîrșitul anului, Victor Rebengiuc a anuțat că se retrage definitv de pe scenă după o carieră de șaizeci și nouă de ani. Îmi spunea că îi este tot mai complicat să-și păstreze adevărul și intensitatea emoției. L-a anunțat pe directorul Teatrului „Bulandra“ care îi este decizia. Vlad Zamfirescu este cel care a făcut posibilă realizarea spectacolului Tatăl, montarea lui Cristi Juncu de la sala „Izvor“. Un muzician din Orchestra Radio, Mihai Ceascai, puțin familiarizat cu oamenii de teatru, plecat o vreme în Germania, citește acest anunț privind retragerea lui Victor Rebengiuc și este foarte atins. Într-o discuție cu Manole, îi mărturisește că ar vrea să facă un spectacol, un eveniment care să îl sărbătorească pe Victor. În fine. Așa ne-am cunoscut. Aproape o lună am spus că nu pot. Că trec printr-o perioadă în care mă simt fragilizată, o construcție de anvergură, așa cum vedeam lucrurile, mă depășea emoțional, mai cu seamă. Și aflu că Victor a fost de acord. Brusc, totul a început să se precipite, s-a hotărît ziua, ora, locul. Ne-am întîlnit. Eram pusă în fața faptului „împlinit“. Rămînea să construim. Am stat cîteva ore împreună. Amintiri cu duiumul se aglomerau, se încălecau, treceam din una în alta, într-un ritm alert. Cu coada ochiului îl priveam pe acest muzician. Curios, empatic, copleșit pur și simplu de proximitatea lui Victor Rebengiuc, de istoria teatrului, de salturile prin roluri, regizori, spectacole, întîlniri, nume pe care le provocam. Un soare de iarnă atît de puternic a încălzit totul. A pus o aură orelor petrecute undeva pe lîngă Cișmigiu, vis-à-vis de Conservator.
Ce a urmat? Se știe: „Dincolo de sublim: Gala Victor Rebengiuc.“ La început de iunie, la Sala Palatului. Filmat, preluat și difuzat acum, duminică, 4 octombrie de Cinemaraton. Am gîndit și construit un spectacol așa cum nu s-a mai întîmplat la noi, oricum, nu a mai făcut nimeni ce și-au propus Chronoartis, Mihai Ceascai și Marius Manole: sărbătorirea celui mai mare actor român în viață. N-am avut timp să respir, în fiecare zi ideile au năvălit în existența mea, mi-am făcut o echipă din doi artiști tineri, doi creatori puternici, cu univers cunoscut, doi artiști care sînt doriți în teatre, premiați. Foarte vii, au lucrat împreună și două Gale Uniter, doi prieteni tineri pe care i-am asistat în evoluția lor artistică, regizorul Bobi Pricop și scenograful Cosmin Florea. Seri întregi, după ce încheiam traseul zilei și al tuturor obligațiilor, repetițiilor, proiectelor, solicitărilor din toate părțile, ne vedeam și căutam IDEEA. Pe urmă, spațiul, amplasarea ecranelor, asamblarea unui puzzle pe care îl desenam tot mai clar. Într-o seară, le-am povestit cum văd spectacolul. Numele artiștilor, ce aș vrea să facă fiecare, să spună, să nu fie un șir intermediabil de „Laudatio“, stînjenitor prin acumulare și nu neapărat funcțional pentru un asemenea eveniment. Retragerea lui Victor Rebengiuc înseamnă și o închidere a unui volum serios, decisiv din istoria teatrului, a filmului, a școlii de teatru și film din București al cărei Rector a fost la începutul anilor nouăzeci, traseul unui artist mare, implicat civic și moral, prezent în istoria recentă, în acutele ei, în devierile ei, în volute, în verticala constantă. A jucat roluri remarcabile în spectacole și în filme poate cele mai importante ale valurilor estetice, i-a întîlnit pe marii profesori, mereu invocați, au fost „Generația de aur“, au marcat cotituri pe scenă, i-a întîlnit pe Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei… toți cu care a lucrat de-a lungul acestor șaizeci și nouă de ani… povești, personaje, culori, replici, memoria lucrului. A lucrurilor.
Dincolo de sublim… acolo este taina. Am vrut să ridicăm puțin cortina, să îi invităm pe toți pe Insula acestui Prospero: Victor Rebengiuc. Am locuit împreună trei ore, am ascultat, am privit… emoția a fost un spectacol în sine. Care m-a purtat în ceva profund, delicat și, da, fragil. Fiecare dintre cei pe care i-am invitat pe scenă, artiști cu care Victor Rebengiuc a lucrat, a filmat, personalități ei înșiși de primă mărime, ei înșiși adorați, adulați, a fost copleșit de povestea asta. Frumusețea imaginilor supradimensionate pe ecrane construite de Bobi Pricop și Cosmin Florea, prelucrînd fotografii de la „Bulandra“ și un film realizat de Cătălin Chirilă de la „Cinemaraton“, eleganța spațiului, rafinamentul decupajelor, muzica, aura tuturor, lumina în care au intrat și s-au lăsat învăluiți de ea, starea în care ne-am regăsit, înmulțindu-i darul. Am găsit costumul lui Marius Manole din Inimă de cîine – spectacolul în care a debutat la Național și în care a jucat cu Victor – costum vîndut cîndva la o licitație, am găsit traducerile dorite de actori pentru momentul fiecăruia, partituri, Chronoartis și Mihai Ceascai n-au rostit niciodată cuvîntul „nu“. Nu a existat „nu se poate“.
Sînt copleșită. Nu am dormit nici cinci minute. Nu departe de mine s-a strigat „moarte“. Instigare la ură împotriva lui Cristian Tudor Popescu. Telefoane și mesaje nesfîrșite pentru „Gala Victor Rebengiuc“. De fapt, simt totul ca pe o solidaritate de care am, avem nevoie. În jurul adevărului. În jurul valorii. În jurul celui mai mare actor din prezentul acesta. Zorii au venit greu. Foarte greu. Sosirea lor mi-a fost sfetnicul acestei mărturisiri. Îți multumesc, Victor! Pentru orele și zilele de repetiții, pentru rigoare, pentru tot ce a fost pe scenă. Impecabil.