Marian și Victoria Zidaru aparțin biologic uneia dintre cele mai active și interesante generații de creatori vizuali români din secolul al XX-lea, generația optzecistă. Atât educația cât și debutul lor artistic s-au desfășurat într-o perioadă de maximă presiune ideologică, dar și materială, în timpul regimului ceaușist, aflat în ultima sa perioadă de guvernare. În pofida acestor limitări și a trendului artistic majoritar existent în epocă, Marian Zidaru a reușit să se impună, abordând o tematică explicit religioasă, exprimată într-un limbaj vizual bine ancorat în contemporaneitate. Întâlnirea celor doi a reprezentat însă elementul definitoriu care a generat dimensiunea reală a creației lor ulterioare, atât la nivel formal, dar mai ales tematic, convingerile lor spirituale devenind din acel moment explicite și ferme. Din această perspectivă, perioada cuprinsă între sfârșitul anilor ’80 și anii 2000 poate fi considerată emblematică, urmărind dinamica activismului de natură spirituală practicat de cei doi, reflectat într-o efervescentă activitate creatoare ale cărei efecte au depășit cadrul artistic, producând puternice ecouri în mediul social, religios și chiar politic din România.
Muzeul Național de Artă Contemporană a lansat, la sfârșitul lunii mai, un amplu proiect de cercetare vizuală asupra activității acestor doi importanți artiști români, care într-o perioadă foarte tulbure din istoria contemporană a României au avut instinctul și determinarea de a se angaja într-un discurs aparent utopic, dar care a contribuit efectiv la readucerea în spațiul public a unei teme etichetate drept conservatoare: omul ca ființă religioasă sau „homo religiosus”, citându-l pe Mircea Eliade. Indiferent de perspectiva din care sunt privite creațiile lor, ca un concept sau ca rod al unei revelații de tip mesianic, acest construct, care cuprinde nu doar ansamblul lucrărilor cât și acțiunilor lor efective, trăiește prin prospețimea și actualitatea care izvorăște din sinceritatea cu care au fost produse. Însă cazul lor ar fi fost unul comun, dacă s-ar fi limitat doar la gestul convertirii sau împărtășirii acestor convingeri spirituale. Dincolo de dimensiunea activist mesianică, ineditul mișcării artistice pe care au provocat-o și promovat-o derivă nu atât din tipul de discurs vizual adoptat, ci din ecoul produs de acesta, prin atitudinea militantă care a atins, adesea, cotele unei tensiuni paroxistice, și chiar a disputelor pe care le-a provocat în societate.
Dacă primele căutări ale lui Marian Zidaru au pus bazele acestui discurs, întâlnirea cu Victoria Zidaru a reprezentat declanșatorul unei mutații fundamentale. Victoria nu a fost doar o parteneră de viață, ci un coregraf conceptual esențial. Deși în epocă poziția ei a fost adesea percepută, pe nedrept, ca fiind în plan secund, creația sa textilă și sculpturală s-a împletit ombilical cu cea a lui Marian, devenind cea mai vocală expresie a artei românești din aceea perioadă.
Expoziția este rezultatul unei îndelungate analize asupra lucrărilor, a acțiunilor și, nu în ultimul rând, a polemicilor iscate în jurul personalității celor doi artiști. Complexul de evenimente produs de ei, în mod programat, în intervalul de timp cuprins între primele manifestări artistice ale lui Marian Zidaru, de la jumătatea anilor 1980, și izgonirea cuplului din cadrul comunității de la Pucioasa, constituie subiectul acestui proiect curatorial, a cărui intenție este aceea de a reconstrui vizual și documentar un parcurs fără precedent în istoria și arta românească. Prin creațiile și manifestările lor publice, Marian și Victoria Zidaru au impus mai mult decât un nou cod artistic, ei au generat un veritabil fenomen social și spiritual, ale căror urme le regăsim și astăzi, ele devenind trasee și uneori chiar repere în istoria artei contemporane românești. Intenția echipei curatoriale a fost aceea a unei reconstrucții vizuale, dar și documentare, a acestui fenomen fără precedent în istoria culturii române.
Pornind de la aceste premize, proiectul își propune o explorare din perspectivă artistică asupra diversității stilistice, estetice și, nu în ultimul rând, dogmatice a celor doi artiști. Prin coerența discursurilor promovate, atât individual cât și colectiv, aceștia au creat o pregnantă dimensiune simbolică, cu accentuate nuanțe mesianice, totul perfect ambalat într-un limbaj formal, proaspăt și ultra contemporan, în raport cu epoca. Asumarea unei asemenea posturi într-o epocă a cinismului și a relativismului cultural, și mă refer atât la perioada comunistă cât și la ce-a postcomunistă, care a urmat, a reprezentat un veritabil act de curaj.
Este important de subliniat faptul că evoluția și succesul Zidarilor – referindu-mă aici în mod special la Marian Zidaru, creator al obiectelor, filmelor și performance-urilor –, se datorează faptului că tot acest substrat de factură conservatoare, care a stat la baza proiectelor lor, a fost potențat de limbajul novator cu care a fost livrat mesajul. Prin practicile lor artistice, ei au reușit să impună atenției unui public avizat, o formă de artă de inspirație etno-religioasă, într-o epocă a anxietății generalizate. Este o formă de curaj care frizează avangarda, motiv pentru care putem risca următorul verdict: Marian Zidaru este cel mai important reprezentant al activismului de tip mesianic din arta românească.