Arta este… o călătorie spre lumină, scrisă de Makoto Fujimura și publicată la editura Baroque Books & Arts în anul 2026, celebrează experiența artistică și umană, într-un mod deschis și foarte onest. Acest parcurs, ca un jurnal interior, este și o confesiune specială. O mărturisire elaborată, prezentată într-un mod foarte elegant, într-o ediție de lux, în traducerea lui Mihai Moroiu.
Este oricând binevenită o carte dedicată teoriei artei sau prezentării unui artist, un jurnal al unui pictor sau o confesiune despre artele vizuale. Mai ales că nu apar pe piață foarte multe titluri din acest domeniu. Lumea artelor vizuale contemporane, spre a fi mai lesne înțeleasă sau chiar acceptată de public, are nevoie de fire călăuzitoare, de explicații ale demersului creator, de așezare în context; arta are, de fapt, nevoie – poate că acum mai mult decât oricând – de istoria artei.
Makoto Fujimura s-a născut la Boston, în 1960. O parte a copilăriei și-a petrecut-o în Japonia, împreună cu părinții. A studiat artele în America, la Bucknell University și în Japonia, la Tokyo University of the Arts. Este un artist care împletește în creația sa două lumi: filonul abstract american și arta japoneză, nihonga.
Cartea are o structură foarte limpede, capitolele mari purtând denumiri sugestive, care invită cititorul la o călătorie: Praguri, Camera de ascultare, Sen no Rikyū, Arta ca joc, Slow art, Minerale fin pulverizate, O felie de expresie, Monologuri (Solilocvii), Inter dependența culorilor, Scara lui Iacob, O măreață năzuință, Definiții, În spatele vălului.
Urmând – sau urcând chiar – cărările oferite/sugerate de autor, putem spune că discursul ramificat cuprinde teme din artă, din filosofia artei, dar și din religie. Nefiind un discurs teologic în adevăratul sens al cuvântului, mesajul convertirii la creștinism, sau al „invertirii”, așa cum afirmă autorul, este unul puternic, arătând legătura dintre temele sale și calea sa spirituală. Aceasta din urmă, asumată chiar cu riscul de a nu mai aparține familiei general acceptate a artei de azi. Fujimura mărturisește cu o sinceritate emoționantă, așa cum puțini au curajul: „Un critic de artă de primă mână mi-a spus odată cu bunăvoință că, dacă nu m-aș asocia cu creștinismul, aș fi recunoscut drept unul dintre pictorii grandioși ai vremurilor noastre.” Fraza ne duce cu gândul, fără a dori să comentăm mai departe, la ceea ce am putea numi spiritul vremurilor noastre – unul cel puțin problematic.
Mărturisirea lui Makoto Fujimura seamănă pe alocuri și cu o rugăciune. Artistul ne invită la un parcurs sinuos, o ascensiune elegantă și plină de adevăr. Între altele, el vorbește în carte și despre puterea rezilienței, a speranței, atunci când un creator autentic e nevoit să traverseze „iarna scrisorilor de refuz”, sau când alege să urmeze o cărare ce se află „la limita conveniențelor”. Descrie succesul-putere ca pe niște rădăcini superficiale pentru opera de artă. „Dăruiești până când nu mai ai nimic de dăruit”, ne amintește autorul. O carte care „lucrează” mult cu ideea curajului și care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui artist contemporan, aș îndrăzni să spun, indiferent care este crezul său.
Citind, realizăm că Makoto Fujimura este un artist și un om care are libertarea celui care nu (mai) are nimic de demonstrat, care își permite, am putea spune, extravaganța de a fi autentic. Este, de altfel, o lectură foarte utilă pentru orice artist din ziua de azi. Printre reperele sale artistice favorite, pe care le menționează în mai multe rânduri, îi găsim pe William Blake, Mark Rothko, Van Gogh și pe Emily Dickinson. Cumva, am putea spune că Fujimura este și un neo-romantic, care admiră amploarea emoțiilor cu sens, prețuiește ideea de sacrificiu, de inocență, de dragoste ardentă pentru o idee.
Foarte interesantă și demnă de a fi menționată în mod aparte este secvența despre Fumi-e, „icoana” strivită, tăblițele din bronz cu chipuri sfinte care erau folosite în Japonia feudală ca instrument de persecuție a creștinilor. Oamenii erau obligați să calce pe ele, ca să demonstreze că nu aparțin acestui cult. Autorul descrie cu multă compasiune sacrificiul pentru credință al celor de atunci, arătând puterea prețului plătit pentru o convingere. La un moment dat, amintind de tehnica pulverizării mineralelor, ne spune: „Viețile noastre sunt rămășițe ale iubirii, minuscule prisme, fragmente de mister, un portal spre o Realitate grandioasă.”
Makoto Fujimura povestește cu pasiune despre tehnicile sale de lucru, care sunt descrise nu ca scop în sine, ci ca porți spre o artă în comuniune cu Universul. În subcapitolul „Mediul Creației”, Fujimura dezvăluie secretele unui liant tradițional folosit în nihonga: sanzenbon nikawa. Instrumentele unei culturi vechi de mai bine de o mie de ani merită păstrate, chiar dacă unele dintre tehnicile ei pot intra într-un anume declin, modernitatea spunându-și cuvântul uneori prin eficiență, viteză, simplificare și grăbire a proceselor de gândire și chiar de producție.
Ideea rezumată mai sus ne ajută să ajungem imediat la o altă temă importantă care apare în carte: Slow art. Și anume: la acel loc de întâlnire între orizontul rațional și cel spiritual. Fujimura mărturisește: „Arta nu poate fi văzută în deplinătatea ei până ce mintea noastră, de regulă plină de temeri și anxietate, nu-și găsește liniștea.” Așezarea minții face parte din maturizarea privitorului.
Un topos foarte interesant care apare în carte este Camera de Ascultare. Un spațiu aflat în casa artistului și a soției sale, unde cei doi își invită oaspeții să bea ceai și să privească în tihnă una dintre picturile lui. Ascultarea, în acest caz, se adresează privirii. Receptarea prin simțuri, o realitate biologică și, în același timp, un miracol în sine, face din călătoria în lumea artei o posibilă cale spre sensuri mai profunde. Totul e să încetinim ritmul cotidian și să lăsăm imaginile să se așeze, straturi peste straturi. Aș spune că acesta este și un exercițiu foarte bun adresat admiratorilor artelor vizuale. Cum privim o lucrare? În ce fel ascultăm privind? Cum ne lăsăm conduși de intenția și intuiția autorului?
De altfel, în capitolul „Camera de Ascultare”, Fujimura rememorează și discuțiile cu tatăl său, Osamu Fujimura, „un renumit specialist în știința vorbirii și a auzului”. La final, pe pagina cu mulțumiri, fiul dedică această carte și tatălui său: „om de știință care și-ar fi dorit să fie artist.” Întreaga carte, de fapt, este un teritoriu al recunoștinței, al memoriei și lucidității, al repoziționării omului-creator în perspectiva mai largă a existenței, urmând un sens al răsucirii, al metanoia.
Mai este arta un miracol? Mai e nevoie de miracol? Este arta de azi un idol? Este artistul un demiurg care privește lumea separat de Dumnezeu, sau este un vehicul al harului, trăind o manifestare unică, personală, a relației dintre om și Creator? Makoto Fujimura își pune și o întrebare tranșantă: „De ce arta contemporană se plasează mereu la o distanță ironică față de sacru sau chiar îl ia în derâdere?” O splendidă și curajoasă invitație la reflecție.
Arta este… o călătorie spre lumină, de Makoto Fujimura, se adresează, desigur, în primul rând celor care, pentru o clipă sau pentru mai multe, au simțit că mai există și altceva, o altă dimensiune a existenței lor. Celor care au realizat că direcția în care este îndreptată nava vieții este importantă, chiar și atunci când întâmplările care o populează sunt zbuciumate; sensul devine, astfel, și un fel de port în care nava, într-un final, ajunge nevătămată. De aceea, găsim că nu este deloc întâmplătoare alcătuirea atât de elegantă a cărții. Forma și conținutul se împletesc, oferind cititorului un întreg, momente petrecute cu stil, pauze binevenite în agitația cotidiană.
Acest volum este un obiect frumos, care aduce aminte de vocația japoneză pentru a contura ceva tinde să fie impecabil, creat cu sens și cu o anume liniște interioară. Paginile de un alb strălucitor poartă ecouri din Țara Soarelui-Răsare, acolo unde hârtia este tratată ca un lucru viu, încărcat de înțelesuri. Bref: o carte cu adevărat memorabilă!