În martie 2020, cînd orașele s-au golit peste noapte, lumea a arătat cîteva săptămîni ca un ținut vrăjit. Așa o vede și Salvador, naratorul din Săruturile lui Manuel Vilas. Îi visează pe don Quijote și pe Sancho Panza călare pe Gran Vía pustie, iar la trezire notează că străzile goale de pe toată planeta par să dovedească hegemonia nebuniei lui don Quijote (p. 118).
Salvador pleacă din Madrid cu o zi înaintea carantinei spre o cabană izolată, cu Biblia și Don Quijote în valiză. La singurul magazin din Sotopeña lucrează Montserrat, care îi ia apărarea în fața a doi polițiști și îl cucerește la prima vedere prin furia cu care o face, iar jurnalul de carantină devine roman de dragoste. După În toate a fost frumusețe, unde și-a jelit părinții, și Bucurie, unde-și spune propria viață în care el e părintele, Vilas scrie tot la persoana întîi, însă despre Salvador, căruia îi împrumută vîrsta și meseria pe care Vilas a practicat-o peste douăzeci de ani, dar căruia îi dă o biografie proprie. Salvador n-a întemeiat niciodată o familie și a fost pensionat pe motiv de boală după ce a amuțit la catedră: „brusc, nu am mai văzut frumusețe în lume și am amuțit“ (p. 119).
Pandemia e în roman fața vizibilă a morții. Televiziunile recomandă să cumperi „fără să vezi pe cineva, fără să atingi pe cineva“ (p. 35), iar într-o noapte, Salvador se gîndește la milioanele de oameni captivi în apartamentele lor: „Un oraș e o cutie, un apartament e o cutie, și toate prevestesc ultima cutie în care vom fi băgați“ (p. 70). În primăvara aceea nu știai dacă un sărut îți aduce viața sau moartea, iar Salvador pariază pe sărut.
Cu cît moartea e mai prezentă, cu atît e mai mare nevoia de chemare la viață și de consolare, iar pentru Salvador erotismul și îndrăgostirea sînt forma acestei chemări: „Când ieșim din noi înșine și mergem la întâlnirea cu celălalt, o facem învăluiți într-o bucurie și o speranță care justifică viața, sensul vieții.“ (p. 56). Îndrăgostirea îi dă elan și poftă s-o ia de la capăt, iar concluzia lui e limpede: „Viața fără pasiuni este simplă supraviețuire. Și pasiunea importantă este de a te îndrăgosti de o altă ființă umană, de a-ți pune viața în mâinile ei“ (p. 92).
Vilas explorează nevoia de a te simți viu prin îndrăgostire, pe care vîrsta nu o stinge. Salvador ar vrea să iubească și ca nonagenar pe un pat de spital, fiindcă „ne aprindem când cineva ne atinge, când cineva ne sărută“ (p. 31). Cu vîrsta, dorința se amestecă însă cu rușinea, cu sentimentul că nu mai ai dreptul să ceri săruturi și mîngîieri. Epigraful din Franco Battiato anunța că „dorințele nu îmbătrânesc odată cu vârsta“ (p. 5).
Aflăm că se teme de golurile memoriei, iar neurologul îl liniștește că sînt doar mici uitări și că „sunt mai mari spaima și angoasa decât uitarea în sine“ (p. 48). Angoasa lui, însă, privește uitarea de sine. Tocmai pe aceasta o caută, paradoxal, în îndrăgostire, unde ea devine o uitare întru viață, pe cînd uitarea adusă de îmbătrînire e o uitare întru moarte. Cîteva rînduri mai jos, angoasa ia formă din cuvinte: „mă gândesc că Întunericul vine să mă ia“ (p. 48). În pădure, Salvador atinge un copac și se gîndește că din lemn se fac sicrie, apoi îmbrățișează arborii care îi ies în cale. Tot din lemn e și masa de pin din bucătăria cabanei, care în soarele dimineții „pare din nou un copac, căci asta a fost, iar materia tinde mereu să-și recupereze starea originară“ (p. 81). Fraza trimite la entropia de care, spre final, „până și erotismul suferă“ (p. 324). Îndrăgostirea ar fi o altă formă a aceleiași întoarceri, spre starea primară de beatitudine și de fuziune cu lumea. Înainte să facă dragoste prima dată, Salvador vrea ca ei doi să fie „o singură persoană, nu două“ (p. 134). Freud definea pulsiunea drept tendința viului de a restabili o stare anterioară și se întreba, cu mitul lui Aristofan din Banchetul în minte, dacă nu cumva și erosul caută o unitate pierdută. Romanul este sensibil la aceeași fantezie a revenirii la un întreg dinaintea separării.
Citești pagini întregi în care nu se petrece nimic în afara gîndurilor lui Salvador. El ține lingurița cu cafea în bătaia soarelui și numește asta „un gest absolut solitar“ (p. 147). Monologul acesta te cufundă în spațiul singurătății lui, singurătatea în fața morții pe care o trăim cu toții cînd sîntem bolnavi sau cînd ne lipsește pasiunea. Salvador o știe: „toți suntem făpturi solitare prinse în pestrița conversație din sufletul nostru“ (p. 221).
De ce îi schimbă, oare, Salvador numele iubitei? La început nu vrea nici măcar să afle care e numele ei de familie, fiindcă „numele de familie te sperie, conțin prea multă realitate“ (p. 35). Apoi, într-un vis, don Quijote îi cere: „Trebuie să-i schimbi numele, spune-i Altisidora“ (p. 101), iar cartea o scrie adesea cu bară, Montserrat / Altisidora. Poate că schimbarea numelui arată că persoana iubită contează mai puțin decît îndrăgostirea însăși. Îndrăgostirea împletește realul cu fantasma și lasă loc iluziei de care avem nevoie ca să facem față deziluziilor vieții: „Dacă nu ești îndrăgostit, chiar și numai de o iluzie îndepărtată și ireală, viața nu are rost“ (p. 217). Numele are și o istorie. În partea a doua din Don Quijote, Altisidora e domnișoara ducesei care, în farsele puse la cale de duci, se preface îndrăgostită de cavaler, apoi moartă de dragoste, și e readusă la viață. Salvador își botează iubita cu numele unei femei care a jucat iubirea și învierea, dezvăluind astfel mandatul cu care o investește.
Salvador însuși e un don Quijote ieșit la pensie, ceva mai vîrstnic decît hidalgul care pornea la drum pe la cincizeci de ani. Vede tovarăși de-ai cavalerului peste tot. Scrisoarea pe care Francisco, fostul iubit al lui Montserrat, o dictează de pe patul de moarte i se pare scrisă de „încă un tovarăș de-al lui don Quijote“ (p. 240). După moartea lui se află că își inventase un fiu, iar Salvador îi dă dreptate: „În fața morții, orice om are dreptul de a-și reinventa viața“ (p. 340). Spre final se vede pe sine „ridicol și trist și bătrân, dar îndrăgostit, precum țicnitul din romanul lui Cervantes“ (p. 431). Nu sîntem, oare, cu toții un don Quijote, cîtă vreme ne încăpățînăm să vedem frumusețe acolo unde lumea arată doar pustiu?
Erosul are un termen, fixat într-un capitol de o singură frază: „Erotismul durează trei luni, iubirea, treizeci de ani“ (p. 328). Trei luni le-a ținut și lor. După cîteva zile la mare, Montserrat pleacă în Germania, la fiul ei. Vînzătorul care i-a luat locul în magazin îl întreabă pe Salvador cîte portocale vrea. „Una“ (p. 400). La Madrid îl așteaptă două scrisori de mînă. Montserrat îi scrie „Mi-ai spus cine sunt“ (p. 421) și semnează Altisidora. Rafael Puig, prietenul din anii de cămin, acum medic în India, îi dă un sfat deja urmat: „spune-i Întunericului că ești îndrăgostit, îndrăgostește-te de o femeie, te rog, iar dacă femeia aia nu există, inventeaz-o“ (p. 429). Salvador nu răspunde la niciuna. „Altisidora chiar nu a existat niciodată“ (p. 432), notează el, și alege amintirea în locul unei prietenii în care ar trebui s-o vadă îmbătrînind.
Construcția romanului face credibilă mărturisirea că Altisidora n-a existat. Cele o sută șaizeci de capitole, unele de un rînd, altele de zece pagini, trec toate prin conștiința lui Salvador. Conversațiile nu au linie de dialog, iar ghilimelele sînt păstrate aproape numai pentru mesaje și citate. Cititorul ascultă o vreme o voce fără să știe a cui este, pînă cînd un „zice Montserrat“ (p. 42) îi dă un nume. Monologul lui Salvador înghite tot, pînă și vocea femeii iubite. Granița dintre gînd și rostire rămîne poroasă: o lungă spovedanie e formulată pe plajă, iar o adresare către ea se întoarce în vorbirea cu sine („Mai degrabă îmi spun mie“, p. 415). Numai cuvîntul scris scapă monologului. La final, scrisoarea lui Montserrat și cea a lui Rafael primesc capitole întregi, în care ceilalți vorbesc, în sfîrșit, cu vocea lor. Salvador le așază pe masă „una lângă cealaltă“ (p. 430), ca pe cele două planuri ale romanului, iubirea din 2020 și prietenia din 1981. Traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari păstrează distanța dintre fraza amplă a lui Salvador și oralitatea lui Montserrat, cu replici ca „faza cu tăcerea iubirii e de toată groaza“ (p. 112).
În ultimul capitol, Salvador iese pe străzile Madridului să-și umple frigiderul gol și vede un rîu de bărbați și femei cu fețele acoperite, care merg în tăcere și așteaptă. Cartea se închide cu răspunsul lui: Săruturi, asta așteaptă (p. 435). Literatura poate păstra măcar așteptarea aceasta, iar Vilas a scris-o înainte ca măștile să dispară și s-o ia cu ele.