Mă bucur că am prilejul să vorbesc la această mare aniversare a Universității Salamanca nu numai pentru că îmi face plăcere să-mi exprim sentimentele de recunoștință pentru această Alma Mater care m-a adoptat și mi-a influențat destinul, ci și pentru că admirația pentru Școala din Salamanca există în mine pe un plan paralel, mai adânc decât cel al sentimentelor personale, ca o formă de integrare în alfabetul cultural universal al lumii, ca o racordare la strălucirea aproape misterioasă a umanității.
N-o să uit niciodată șocul pe care l-am trăit pe culoarele Mănăstirii San Esteban din Salamanca când am descoperit citatele de acum jumătate de mileniu din Francisco de Vitoria, în care recunoașteam – fără ca nimic să mă prevină – formulări pe care le știam pe dinafară din Declarația Generală a Drepturilor Omului a ONU din 1948, reluate din declarația americană de la 1776 sau din declarația franceză de la 1789. „Orice națiune are dreptul de a se guverna singură.“ „Prin drept natural nimeni nu este superior altuia.“ „Păcătuiesc de moarte cei care încalcă drepturile popoarele.“
Îmi amintesc sentimentul de mirare care m-a cuprins nu numai în fața faptului extraordinar că acele idei fuseseră formulate la 1500, ci și în fața faptului că eu nu auzisem până în clipa aceea că fuseseră pentru prima oară formulate atunci. Iar clipa aceea a devenit un stop-cadru care a rămas încremenit în mine pentru toată viața, cu tot cu soarele care pătrundea din arborii chiostrului și cădea oblic peste literele de pe pereți, un stop-cadru în care mirarea mea, jenată și revoltată de neștiință, și-a adus aminte că Platon spunea că gândirea se naște din mirare, iar gândul meu pendula între vinovăția ciudatei mele lipse de informație și felul suspect în care, în arheologia ideilor democratice ale lumii, evoluția drepturilor omului a fost privată de adevăratele ei rădăcini. Nu cumva s-a considerat, mă întrebam, mai fotogenică apariția lor dintr-o revoluție, americană sau franceză, decât dintr-o mănăstire spaniolă? Și, mai ales, nu cumva se eluda astfel legătura dintre iubirea aproapelui și lupta pentru drepturile acestuia? Sau, și mai mult, nu cumva se despărțeau astfel drepturile pledate din compasiune și dragoste de cele smulse cu brutalitate și ură? Sau, încă și mai mult, nu cumva era negată astfel însăși posibilitatea istoriei de a înainta fără violență în numele Binelui?
Din acea mirare pentru mine s-a născut fascinația față de istoria Spaniei, și odată cu studiul pasionat al Școlii de la Salamanca și a meditațiilor ei profunde asupra lumii noi, încăpățânarea de a încerca să pătrund misterul dezechilibrului dintre șirul faptelor și proiecția lor contorsionată din mentalul colectiv universal. Jumătatea de mileniu pe care o sărbătorim acum este în mod evident menită să erodeze acest mister, depus de-a lungul timpului din înlănțuiri de crize și continuări de războaie, din legende și manipulări.
Pentru că în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă fericite, glorioase, aproape miraculoase: Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, epoca marilor descoperiri geografice…..Dar jumătatea de secol spaniol a Regilor Catolici, cu aurul curgând dinspre lumea nouă și aducând bunăstarea, este aceeași cu cea a Reformei lui Luther, cu războaiele din Țările de Jos, cu activitatea Inchiziției, cu Conciliul de la Trento. Școala de la Salamanca este explozia intelectuală a unei epoci de frământări profunde și profund transformatoare, în care în căutarea adevărului și dreptății, binele și răul s-au amestecat în malaxorul istoriei dând compostul fertil pentru știință și filozofie, pentru teologie și economie, pentru finanțe, pentru astronomie, pentru literatură și pictură. Marile descoperiri geografice prin care universul a devenit mai mare au obligat și ochiul intelectual care îl contempla să-și lărgească privirea și creierul uman să-și lărgească nevoia de cunoaștere, de înțelegere și de implicare. De Indis, tomul lui Francisco de Vitoria apărut în 1538, este o profundă și plină de noutate reflecție asupra enormelor probleme declanșate de descoperirea lui Columb, cel sprijinit de Regina Isabela, o operă care adaugă minții omenești noi spații de meditație așa cum pământului îi fuseseră adăugate noi continente. „Fără America, Școala de la Salamanca nu ar fi existat“, afirmă șocant unii dintre analiștii acestui aproape misterios fenomen de uluitoare gândire colectivă și individuală, care a făcut să apară în doar câteva decenii prima gramatică și noul calendar, teoria monedei și a prețului, teoria parității puterii de cumpărare, teoria relației valoare-utilitate, dreptul internațional, drepturile ginților, drepturile omului.
O lectură făcută azi a tuturor acestor idei de o absolută noutate este tulburătoare prin felul în care existența libertății apare obsesiv ca o condiție sine qua non, ca un prim pas al tuturor pașilor următori ai omenirii: Libertatea de circulație a persoanelor și mărfurilor, libertatea de conștiință, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, libertatea este un foc care se întinde și aprinde în toate direcțiile dând reflexe morale celor mai teoretice sau tehnice idei. „Oamenii nu se nasc sclavi, ci liberi“, spunea Francisco de Vitoria, iar discipolul său Fray Luis de León continuă: „ființele umane posedă o demnitate atât de mare datorită libertății lor înnăscute, încât nimeni nu poate avea stăpânire asupra lor“. Iar Louis de Molina, un alt un alt urmaș, scrie: „Binele și răul moral pot proveni doar dintr-o cauză nobilă. Din acest motiv, nici o acțiune realizată de o persoană fără libertate nu este considerată vicioasă sau virtuoasă.“
Așezată astfel la temelia lumii, libertatea, în primul rând libertatea de a decide între bine și rău, susține coloanele viitorului și ale speranței. De fapt, Școala din Salamanca începe cu predica fratelui Antonio de Montesinos, din care aveau să rodească și legile de la Burgos și avea să facă posibilă, peste mai puțin de cincizeci de ani, Universitatea Națională San Marcos din Lima.
În 1526, la jumătatea acestei perioade, sosea, venind de la Paris la Universitatea din Salamanca, Francisco de Vitoria. Cu greu s-ar putea găsi un nume care să ilustreze mai covârșitor rolul personalității în istorie și un om cu o mai mare capacitate de a coagula oameni și idei, de a iradia putere sufletească și forță intelectuală în jurul lui în spațiu și în timp. Cei 20 de ani petrecuți la Universitatea din Salamanca au fost suficienți pentru crearea operei sale transmisă prin conferințe, care aveau probabil patosul predicilor din moment ce au marcat și au strâns la un loc mințile și sufletele minunaților săi discipoli: Domingo de Soto, Melchor Cano, Domingo Báñez, Fray Luis de León y Bartolomé de las Casas. Operele desfășurate în atât de diverse și noi domenii ale gândirii ale acestor ucenici ai săi, cărora a reușit să le transmită entuziasmul său aproape magic, formează împreună uimitorul patrimoniu al Școlii de la Salamanca care se adaugă propriei sale opere. Această operă, în mare măsură orală, a fost transcrisă pentru a fi răspândită în spațiu și timp, de fidelul său discipol Domingo de Soto, care – asemenea lui Platon pentru Socrate – și-a dedicat viața operei maestrului său în folosul posterității. Din această operă nu mă pot împiedica să transcriu și eu câteva idei copiate de pe zidurile mănăstirii San Esteban. O fac cu sentimentul că ating un miracol de îndrăzneală și de nesupunere nu doar față de puternicii timpului său, ci pur și simplu față de Timp:
„Prin dreptul natural, nimeni nu este superior celorlalți.“ „Nu se poate lua viața unei persoane care nu a fost judecată și condamnată.“ „Dacă judecătorul ar obține mărturisirea inculpatului prin tortură, nu ar putea să-l condamne.“ „Toată puterea regelui provine de la națiune, deoarece aceasta este liberă de la bun început.“ „Nici un război nu este drept dacă se dovedește că aduce mai mult rău decât bine pentru națiune.“
Istoria lumii a avut nevoie de mai multe secole ca să transforme în realitate aceste idei.
În Capítulo Antiguo din San Esteban doarme Francisco de Vitoria înconjurat de corifeii Școlii de la Salamanca, elevii săi, chiar alături de sala în care ei, franciscanii, îl primiseră pe Cristofor Columb pentru a-l asculta povestind despre călătoria sa și a le răspunde la întrebări. Am stat minute lungi contemplând zidurile de care s-au lovit pentru prima dată acele întrebări care aveau să devină tratatele de drepturi ale oamenilor și ale popoarelor și am încercat să le compar întrebările cu ale noastre.
Etimologic, în greaca veche, cuvântul criză vine din verbul krinein, care înseamnă a judeca, a analiza. Iar în limba chineză noțiunea de criză este notată prin două semne: pericol și oportunitate. Din criza europeană de acum 500 de ani, Școala de la Salamanca a știut să facă să izbucnească explozii de gândire și de idei noi care au reușit să transforme pericolele în oportunități.
Nu există nicio îndoială că și omenirea de azi e în criză, dar vom fi oare în stare să o transformăm prin gândire? Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este si pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să-i convingă și pe ceilalți să le respecte –, ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului (,,un élan vers le pire“, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect.
Exemplul Școlii de la Salamanca ne este un strălucitor model, luminându-ne din adâncul istoriei europene și învățându-ne cum pot fi pericolele schimbate în oportunități și crizele în descoperiri de noi lumi, poate mai bune.