La Muzeul Metropolitan, două expoziții deschise în această vară se abat de la tiparele consacrate. Nu avem de-a face cu retrospective grandioase sau cu explorări ample ale unor civilizații îndepărtate. În locul unei narațiuni canonice, „Musical Bodies“ și „Costume Art“ propun căi indirecte de acces la colecțiile Met-ului.
Privite împreună, cele două expoziții alcătuiesc un dialog neașteptat despre trup și despre obiectele care îl prelungesc, îl modelează sau îl expun privirii. În „Musical Bodies“, corpul apare ca sursă a muzicii. În „Costume Art“, atenția se mută de la corpul care produce sunet la cel transformat de veșmânt.
Cele două demersuri curatoriale reconsideră obiecte pe care ierarhiile muzeale le-au împins adesea spre periferia a ceea ce numim artă: instrumentul muzical, asociat mai curând cu sunetul decât cu imaginea, și costumul, plasat între modă, scenă și istorie socială. În ambele cazuri, ceea ce părea accesoriu se dovedește central. Instrumentul nu este doar o unealtă sonoră, ci o extensie a corpului, capabilă să evoce ritualul, sexul, moartea, spectacolul și identitatea. Costumul nu este doar o suprafață textilă, ci o arhitectură purtată, prin care corpul capătă statut, rol și prezență publică.
„Musical Bodies“ introduce sunetul, mișcarea și experiențele interactive într-o instituție în care obiectele sunt, de obicei, tăcute. Miza expoziției nu ține doar de această dimensiune multisenzorială. Ea pornește de la o intuiție simplă: înainte de a construi instrumente, oamenii au avut la dispoziție propriul trup. Palma care bate ritmul, piciorul care lovește podeaua, vocea care cântă, fluieră sau se fragmentează în sunete percutante preced atelierul lutierului, orchestra și sala de concert. Muzica nu apare aici ca domeniu rezervat virtuozilor sau melomanilor, ci ca expresie elementară a corpului.
Trupul produce muzică, dar obiectele expuse evocă, la rândul lor, formele trupești. Ele capătă mâini, chipuri, curburi anatomice, sugestii erotice sau funerare. Instrumentul devine astfel o prezență aproape corporală, la granița dintre obiect, imagine și sunet.
De la anatomia instrumentelor, parcursul se deschide spre identitatea celor care le folosesc. Chitara „Love Symbol“ a lui Prince nu este doar obiect de scenă, ci extensia unei persoane publice construite în jurul ambiguității și al androginității. Costumul „Piano Keys“ al lui Liberace transformă instrumentul în ornament purtat: interpretul nu mai stă doar la pian, ci pare să devină propriul său pian. Un ansamblu Thom Browne, alcătuit dintr-o rochie albă de mireasă și un tuxedo unite spate în spate, este pus în relație cu o lira da braccio venețiană din secolul al XVI-lea, ale cărei forme și materiale trimit la dualități asemănătoare: masculin și feminin, alb și negru.
Instrumentul muzical nu este inocent: poate sugera seducția, transgresiunea, ritualul sau spaima. Stampa japoneză în care o femeie ține un shakuhachi, flaut vertical din bambus, capătă o încărcătură erotică și nu mai poate fi citită ca simplă scenă muzicală: instrumentul de suflat devine obiect al ambiguității sexuale, iar gestul de a-l folosi dobândește o notă de transgresiune.
Nu alegoriile de inspirație greco-romană – precum Venus și cântărețul la lăută, în tabloul ieșit din atelierul lui Tițian, sau Venus pictată în stilul lui Paris Bordone pe capacul unui clavecin venețian realizat de Alessandro Trasuntino – sunt, în cele din urmă, cele mai revelatoare. Momentele de surpriză apar mai curând în dreptul pieselor provenite din spații africane, oceanice sau asiatice, unde instrumente foarte diferite îndeplinesc roluri similare de mediere între cei vii și cei morți.
O harpă sacră ngombi, asociată culturii Tsogo din Gabon și ritualurilor Bwiti, este încununată cu un cap feminin, semn că instrumentul este gândit ca trup însuflețit, ale cărui corzi par atinse simultan de mâinile interpretului și ale strămoșilor. În Vanuatu, gongurile atingting kon, impunătoare ca înălțime și sculptate cu trăsături antropomorfe, veghează spațiile de dans și de întrunire prin ochii lor neclintiți, iar ritmurile care răsună din lemn sunt înțelese ca voci ancestrale. În ceremoniile de nuntă ale populației Toba Batak din Sumatra, lăuta hasapi poartă pe corpul ei figuri sculptate care trimit spre generațiile trecute și viitoare; instrumentul devine astfel o imagine a continuității genealogice.
La capătul parcursului, muzica nu mai pare o artă cu totul imaterială. Așezate în vitrine și desprinse de contextul în care au fost folosite inițial, instrumentele continuă să îi dea un corp vizibil. Ele păstrează urma gesturilor, vocilor și comunităților care le-au însuflețit.
„Costume Art“ inaugurează noile galerii permanente ale Costume Institute – departamentul Met-ului dedicat istoriei modei și vestimentației –, deschise la parter, în spațiul ocupat până nu demult de magazinul instituției, cu bijuterii, eșarfe, sacoșe și o extraordinară colecție de monografii și cataloage de artă de care puțini vizitatori mai par interesați.
Expoziția pornește de la modă, dar urmărește felul în care veșmântul acționează asupra corpului: îl disciplinează, îl idealizează, îl deformează, îl dezgolește sau îl protejează. Haina nu mai apare ca simplu adaos decorativ, ci ca mijloc prin care trupul este expus în vulnerabilitatea lui sau investit cu autoritate.
Organizarea expoziției este mai degrabă tematică decât cronologică. Nu istoria modei este urmărită de la o epocă la alta, ci felul în care moda și artele plastice au definit, codificat sau reconfigurat corpul. După o secțiune în care nuditatea apare ca imagine modelată de convenții și pudoare, parcursul se deschide în două direcții complementare. Prima privește corpul în diversitatea lui: de la idealul clasic al tradiției greco-romane la forme abstractizate sau transformate de structurile vestimentare, dar și la ipostaze multă vreme excluse din canoanele frumuseții – corpolența, dizabilitatea sau graviditatea.
Cealaltă direcție examinează ceea ce trupurile au în comun, de la piele, carne, sânge și os până la mortalitate. Veșmântul nu mai modelează doar silueta, ci aduce în prim-plan corpul ca suprafață înscrisă cu tatuaje, cicatrici sau ornamente, viscerele și musculatura, precum și transformările ireversibile ale timpului. O rochie semnată de Thom Browne – prezent și în „Musical Bodies“ – poartă imaginea unui schelet, arătând cât de literală, dar și cât de sofisticată, poate deveni suprapunerea dintre anatomie și veșmânt.
Pe parcursul expoziției, costumele intră în dialog cu picturi, sculpturi sau obiecte decorative nu pentru a ilustra mecanic surse de inspirație, ci pentru a arăta cum veșmântul face corpul vizibil, straniu, neliniștitor sau memorabil. Manechinele, cu oglinzi în loc de fețe, adaugă un detaliu semnificativ: în locul unei identități fixe, apare reflexia privitorului, atras astfel în imaginea pe care o contemplă.
Cele mai reușite comparații nu sunt cele care indică simple surse de inspirație, de la picturile pe vase eline la cuirasa unui samurai, ci acelea care arată felul în care costumul transformă corpul: îl amplifică, îl ascunde, îl fragmentează sau îi impune o formă străină anatomiei.
Femeia cu voal de Raffaele Monti, sculptor italian din secolul al XIX-lea celebru pentru virtuozitatea cu care transforma marmura în iluzie textilă, este pusă alături de un ansamblu Maison Margiela/John Galliano din 2020. Marmura sculptată ca voal și rochia alcătuită din straturi translucide fac corpul mai prezent prin ceea ce îl ascunde.
Alte alăturări semnificative sunt cele dintre ansambluri din poliester create de Rei Kawakubo pentru casa Comme des Garçons și sculpturi de Jean Arp („Configuration in Serpentine Movements I“, 1950) și Henry Moore („Untitled“, 1937). Veșmintele, umflate în forme neregulate, nu urmează linia corpului, ci o contrazic și o reconfigurează. Distorsiunea nu este aplicată ca ornament exterior, ci rezultă din cusături și din proprietățile materialului din care sunt făcute costumele. Alăturarea cu formele organice ale acestor sculpturi arată limpede că veșmântul nu funcționează ca simplu înveliș vestimentar, ci ca o construcție autonomă, cu propria ei logică.
Nu toate juxtapunerile propuse sunt convingătoare. Uneori, chiar și după lectura etichetelor, împerecherea rămâne insuficient justificată. Alteori, costumul domină comparația, iar piese precum o gravură de Dürer sau o statuetă sumeriană ajung să pară mai curând pretexte vizuale decât parteneri reali de dialog.
Expozițiile „Musical Bodies“ și „Costume Art“ nu sunt simple excursii marginale în colecțiile Met-ului, ci două invitații de a explora zone ambigue de contact: între trup și instrument, între anatomie și veșmânt. Instrumentul muzical și costumul nu rămân aici simple accesorii, ci modifică felul în care corpul se exprimă, se ascunde sau se oferă privirii.