Marina Constantinescu: Ce credeți că ați primit important în viață?
Sorana Coroamă-Stanca: Familia în care m-am născut și am crescut. Și căsătoria mea cu Dominic Stanca. Și fiul meu, și fiul fiului meu, adică nepotul meu. Cei doi bărbați ai mei, deosebiți. Nu pentru că vorbește mama sau bunica. Pentru că sunt deosebiți nu numai prin inteligență, prin cultură, prin munca lor, ci printr-o dimensiune generoasă. O bunătate funciară, care este, de altminteri, darul familiei mele. Când mă gândesc la copilăria și adolescența mea, și la multe momente din viață, mă inundă lumina și fericirea. A existat în familia mea enorm de multă dragoste.
V-ați născut la Chișinău. Ați trăit mult timp acolo?
Nașterea mea la Chișinău a fost o pură întâmplare. N-aveam nicio ramură basarabeană în familie. Moldovenească, da. Tatăl meu, prof. univ. Gheorghe Plăcințeanu, a înființat șapte spitale. De la zero absolut. A fost un mare chirurg și un mare ctitor. Ca și bunicul meu, inginer constructor de cale ferată. În fine, tata, tânăr medic, a sosit la Chișinău ca asistent al profesorului Hortolomei de la Iași, care luase direcția Spitalului „Principesa Maria“. Așa s-au cunoscut părinții mei, s-au căsătorit și au apucat să mă nască acolo. După care am revenit cu toții la Iași, unde era baștina noastră. Ce oraș, ce oameni, de o inteligență sclipitoare! Trăiam o viață în care generațiile nu erau separate. Conviețuiau. Zi de zi, în vacanțele la Mănăstiri, la Slănic Moldova, în Bucovina, la Valea Putnei, la Pojorâta sau pe malul basarabean al Mării Negre, la Bugas – o stațiune azi, pe atunci, un sat cu pescari. Dar cu o plajă…! Cea mai frumoasă pe care am văzut-o! Se întindea între Marea Neagră și limanul Nistrului. Dacă mergeai pe liman cu șalupa, îți apărea deodată, răsărind din apă, superbă, Cetatea Albă. Nu am intrat niciodată în ea, n-am vizitat-o pe uscat. Nu am decât imaginea ei apărând misterioasă, intactă și splendidă, din apă. Nici nu știu cum este în realitate.
La Cernăuți cum ați ajuns?
Ca studentă a Politehnicii „Gh. Asachi“ din Iași, care funcționa la Cernăuți. Am făcut chimie industrială. Sunt inginer. Am absolvit în 1946, după refugiu. Am o nostalgie cernăuțeană. Era un oraș occidental. Și comercial, și cultural. Influențele culturale erau românești și austriece. Se simțea încă, și din punct de vedere administrativ, amprenta austriacă. Mi-amintesc Teatrul Național de acolo, străzile.
V-ați gândit vreodată să faceți teatru?
Nu m-am gîndit deloc că voi face teatru. Îmi plăcea, dar cu mult mai mult filmul. Nu mă interesa să ajung în lumea filmului. Îmi plăcea cinemaul. Dar cel mai mult iubeam cartea. Viața era mult mai bogată, mai organizată și mai liberă, totodată, decât ulterior. Aveai timp pentru de toate. Puteai să citești, să faci sport și am făcut foarte mult: înot, tenis, volei, tenis de masă, schi, patinaj. Era timp să faci liceul bine, facultatea bine. Cum am ajuns la chimie? Mie îmi plăceau toate. Mai puțin limba latină, pe care o învățam cu dinții strânși, numai pentru notă, să nu-mi strice media. Aveam însă o intimă afecțiune pentru literatură, pentru scris, pentru istorie. Eram pasionată după Evul Mediu. Mi-am imaginat că voi merge la istorie și la litere. Dar colegele mele se duceau la medicină și la chimie industrială. Mi se părea nedemn să le părăsesc, deși tata dorea să fac medicina. Cu muzica mă lămurisem și eu, și mama, Mansi Barberis, care era profesor de canto la Conservator și compozitoare. Nu aveam chemare. În familia dinspre mamă erau mulți artiști: verișoara ei primară era pianista și compozitoarea Rodica Suțu, un alt văr primar era actorul Jules Cazaban, un unchi al ei era scriitorul Alexandru Cazaban. Erau de asemenea mulți arhitecți, de exemplu François Cazaban, stră-străbunicul mamei, care a venit din Franța la Iași, la mijlocul secolului trecut, și a rămas acolo, făcând proiecte pentru importante monumente ale acestui oraș. Am făcut chimie ca să nu fiu altfel decât celelalte. Ai mei nu m-au obligat niciodată la ceva. Ei ne spuneau, mie și fratelui meu, ce era bine și ce era rău. Alegerea ne aparținea. O încercare, totuși, cu istoria, am făcut. M-am dus să mă înscriu la Universitatea „Al. Ioan Cuza“. Acolo, însă, am găsit în ziua respectivă ghișeele închise. Alături, la Politehnică, ghișeul era deschis. Gata! Dumnezeu a decis: chimie. Și mi-am spus că ăsta e destinul meu. Mi-am luat diploma cu Magna cum laudae, am fost numită asistentă la Politehnica din Iași, dar n-am practicat nicio zi pentru că familia mea era deja mutată la București, după refugiu și după război. N-am putut trăi despărțită de ei.
Și ce-ați făcut?
La Iași, dar mai ales la București, am văzut foarte mult teatru. Era o explozie extraordinară de teatru în ’45, ’46, în capitală. Multe trupe, cei mai buni actori, cei mai buni regizori, noutăți, cele mai bune piese. Piese americane, franțuzești, filmele care începuseră să vină. A durat până în ’48, când a căzut capacul negru peste noi și s-a întâmplat ce știm. Începusem să am gust și discernămînt pentru teatru. Amuzată într-un fel, și în secret, am vrut să văd cum este la o școală de teatru. Și m-am dus la una particulară, pe care am frecventat-o vreo două luni în clandestinitate. Se numea Conservatorul „Lira“. După ce mi-am dezvăluit taina, nimeni nu a crezut că am făcut un lucru grav, dar erau convinși că este ceva pasager. Până cînd voi începe activitatea de inginer. Eu prindeam însă, din ce în ce mai tare, gust de teatru. Mă interesam. Alergam la spectacole, la tot felul de conferințe literare, de arte plastice, la expoziții, la cenacluri literare. L-am cunoscut pe Toni Gheorghiu, scenograful care a debutat cu mine, mai târziu, pe Ruxandra Oteteleșeanu, care era o femeie cu totul remarcabilă, știa o mulțime de limbi străine, avea patru-cinci licențe, era un remarcabil critic de artă. La București, totul avea un ritm foarte alert. Era un chef de a ști. Când mă gândesc câte săli de conferințe am colindat, câte biblioteci, anticariate, câtă lume inteligentă și vie am cunoscut… Și purtam în continuare cu mine malul acela, fascinant, basarabean al Mării Negre, Iașiul și Cernăuțiul. Unde m-am și îndrăgostit prima dată și m-am căsătorit cu Sextil Coroamă, tatăl băiatului meu Radu. Un moment extraordinar! Dragostea mea dintâi! Poate am fost prea tânără și n-am putut duce până la sfîrșitul vieții prima căsătorie…
După această inițiere a urmat Conservatorul propriu-zis?
Da. În toamna lui 1947, m-am dus să dau examen la Conservatorul Regal de muzică și artă dramatică. Am dat și la regie, și la actorie, dar m-am orientat de la început spre regie, fiindu-mi clar că voi fi regizor și nu actriță. La actorie am făcut, de altfel, numai doi ani. Și la regie la fel. Dar cum? Din anul întâi am trecut direct în anul patru. Tocmai avea loc reforma învățămîntului și aveai posibilitatea să dai mai multe examene odată. Am fost foarte puțini cei care am avut acest curaj. Am absolvit șase: Vlad Mugur, Mioara Cremene, Jeni Acterian, Dumitru Neleanu, George Teodorescu și cu mine. Institutul s-a înființat așadar în 1948, prin desființarea Conservatorului Regal, și a început prin a nu avea profesori la regie. Era o jale. Muriseră Victor Ion Popa, Ion Sava și fusese teleghidat de la Moscova Dinu Negreanu, care venea, pleca, avea alte treburi. Disperați că nu avem practic profesori, am început să fim profesorii noștri și să ținem cursuri între noi – eram mai mulți decât cei șase pe care i-am amintit. Fiecare dintre noi avea o temă pe care trebuia să o pregătească. Și iar a început o bântuială prin biblioteci, pe la toți oamenii de teatru pe care îi cunoșteam, pe la Facultatea de Litere, de Filosofie, la Arte Plastice, ca să fim cât mai informați pentru cursul ce trebuia susținut: tragedie sângeroasă, medievală. Ne duceam prin teatre, la marii regizori care erau atunci. Așa pot să spun că adevărații mei profesori de regie au fost aceia pe care nu i-am avut la clasă. Adică: Marietta Sadova, în primul rând, pe care o consider până astăzi Profesoara mea. Ea m-a luat, încă studentă, la nou-înființatul Studioul actorului de film „Constantin Nottara“, care ulterior s-a numit Teatrul „Constantin Nottara“ și apoi, Teatrul Mic. La acest teatru am fost membru fondator. Foarte mult am învățat de la doamna Lucia Sturdza Bulandra, pe care iarăși o consider Profesoara mea, cu toate că ea nu predase nici la Conservator și, nici pe urmă, la Institut.
Când ați avut și dumneavoastră de-a face cu regimul comunist, în mod direct și brutal?
Am fost scoasă din teatru în 1959. Fratele meu, doctorul G. Plăcințeanu, medic primar ortoped la Spitalul Brâncovenesc, fusese arestat pe 13 august 1959, exact în ziua când făcuse una dintre cele mai importante operații pe coloana vertebrală care se efectuase la noi în țară și, se pare, care era unicat și în Europa. Pe 15 august m-au scos pe mine din teatru, pe urmă pe mama, Mansi Barberis, din Uniunea Compozitorilor. Motivul: dușmănia personală, vehementă și criminală a lui Gheorghiu-Dej. Mai mult decât să-l ai dușman direct pe șeful statului și al PCR, nu se putea. Noi l-am avut pe el. La noi s-a întâmplat exact ca în Evul Mediu, pe care l-am iubit atât. Dominic Stanca, soțul meu, văr primar cu Radu Stanca, a spus atunci că trăim o tragedie sângeroasă, medievală. Tiranul îl ucide pe cel ce a îndrăznit să se considere om liber, să iubească și să trăiască liber. Nu vreau să vorbesc mai mult despre asta. Fratele meu a fost omorât, ucis, subliniez, la 36 de ani, în închisoarea teribilă de la Râmnicu-Sărat, la un an și câteva luni după arestare.
Ce ați făcut în perioada aceea?
Am fost muncitoare la o cooperativă. Cu munca la domiciliu. A fost tot ce am putut face. Interdicția mi-a fost ridicată după moartea lui Dej.
Priviți cîteva minute înapoi, pe firul vieții. Ce vedeți?
Să știi că mă gândesc foarte mult la trecut. Și nu este doar o chestiune pe care vârsta mea să o justifice. De când eram copil conta enorm ce-a fost și ce va fi. Se combinau proiecțiile. Aveam opt ani când a murit bunicul meu matern. M-a adorat și l-am adorat pe Giuseppe Barberis, italianul venit în România cu ingineria lui și rămas aici pe vecie, cu noua lui familie. Din momentul morții lui, timpul pentru mine s-a împărțit în două: înainte și după plecarea bunicului meu. A urmat bunica mea. Și tot așa, o departajare a timpului, a lumii. Citeam undeva că moartea fiecărui ins este un proces continuu determinat lent și de dispariția celor care te-au iubit și pe care i-ai iubit. Murim, puțin câte puțin, mereu cu fiecare dintre ei. Am murit cu fratele meu, singurul om din lume la fel cu mine, același sânge, aceleași gene… Dezastrul cu Dominic care abia împlinise 50 de ani când s-a întâmplat. Sunt scene pe care le văd: cum a lucrat până în ultima clipă, cum m-a iubit până în ultima secundă înainte să se piardă… Plecarea părinților mei, a prietenilor mei dragi. Mi-amintesc și momentele teribile, de răscruce din viața mea. Dar și tot ce a fost frumos, și luminos, și bun, și fericit. Am trăit dezastre, dar și atâta dragoste! Câtă bucurie că există fiul meu, nepotul meu și încă prieteni, rude. Și tinerii cu care lucrez. Trecutul există selectat de memoria mea, un personaj voluntar și independent. Dar am atâta bucurie de a trăi în prezent și, mai ales, atâta speranță pentru viitor! În străfundul meu nu am pierdut niciodată speranța. A fost acolo un fel de sâmbure tare care n-a lăsat să se prăbușească imperiul meu.
(Interviu realizat în aprilie 1999.)
P.S.: Timpul pe care îl trăiesc este degradat. Educația a căzut în infern. Cultura este tot mai lovită. Valorile sînt puse la îndoială. Straniu, pare că ne întoarcem spre urît și întuneric. Citesc cartea Mirelei Nagîț despre Radu Stanca. Generații cu geniu, luptînd fără liniște pentru operă, pentru viață. Mulți au făcut pușcărie. Am admirat-o pe Sorana Coroamă-Stanca și pentru lumina pe care a dus-o cu ea ca să-i lumineze bezna. Aceste fragmente dintr-un interviu lung mi-au făcut bine.