La teatru, la fotbal și la politică se pricepe toată lumea. Nu este niciun secret. Auzim mereu „teatrul de război“, „actorii acestui conflict atît de aproape de granița noastră“, „fotbalistul joacă teatru la marginea terenului“. Dincolo de împrumutul acesta care folosește termenii specifici unei forme de artă, fără proprietatea cuvenită, translarea irită colosal actul creației. Este o febră a exprimării cu orice preț. Mai cu seamă a unei păreri despre un spectacol de teatru. Filmul, mult declasat. Se mai încinge puțin atmosfera doar cînd o producție românească cîștigă un premiu mare, vizibil, cunoscut, sonor. (Nu și cînd actorii primesc lauri importanți.) „Specialiștii“ apar din pămînt, din iarbă verde. Citești și te crucești. Probabil că și în jurul Oscarurilor febra aceasta revine. Ton doct, știutor, verdicte. Teatrul, însă, este lider absolut pe această piață. Nu-mi dau seama de ce este atît de la îndemînă. Mă gîndesc de mult la acest lucru și nu reușesc să înțeleg nici mecanismul, nici psihologia care au dezvoltat, constant, în crescendo, toată țesătura viguroasă. Rețelele de socializare trepidează de comentarii, elogii, injurii de-a dreptul, atac la persoană, ode, verdicte. Depinde. Dominanta: „mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut“. Sălile de spectacol sînt pline, slava Domnului, oriunde. În fiecare seară. Mai ales în București. Dincolo de bucuria asta, care a crescut în timp, cu răbdarea artiștilor, cu eforturile lor, ale unor directori, ale independenților, a spectatorilor fideli, care primesc și dau înapoi respect și admirație, dincolo de ceea ce este normal, s-a dezvoltat și instalat deja un fenomen. Un fel de concurență. Cine merge la cît mai multe spectacole și se exprimă repede, foarte repede, primul, pe facebook. Cine are un ton atoateștiutor, atoatecurpinzător pare să cîștige ceva. Nu este doar un raport numeric notat. Nu. Unii povestesc piesa. Mai exact, ce au văzut pe scenă. Pe larg. Nu este precizat aproape niciodată dacă este o adaptare a unui roman, o dramatizare, dacă regizorul a intervenit pe un text dramatic, cum, unde, de ce. Unele compuneri caută cuvintele, să spunem, se pierd în zarea acțiunii, a situațiilor, acoperite narativ cu asupra de măsură. Pe urmă, de cele mai multe ori, curg fluvii de laude înalte, care mai de care. Și în funcție de niște mode deja cunoscute. Nume de regizori, cîteva și cam aceleași, de actori, tot așa, sînt purtate în slăvi. Cu cît sînt primii la postare, cu atît slăvile sînt mai sus. Promptitudinea cu care urci părerea, creează un soclu. Nu-mi dau seama. Tonul face muzica aceasta și a partiturilor din comentariile ce curg de aici. Ce lipsește? Lipsesc argumentele. Construcția unui act critic bazat pe argumentul care însoțește orice afirmație. „Mi-a plăcut“ sau „nu mi-a plăcut“ cu tot alaiul de genial, fabulos gîdilă, probabil, un orgoliu, ațîță vanități, fac proeminente unele lucruri sau nu. Ce rămîne? Poate că tot atîta ca după o furtună.
Ediția a 36 a a Festivalul Național de Teatru s-a încheiat duminică noapte, 25 octombrie. M-am străduit să văd unele montări la care nu am ajuns în țară. Ce mai freamăt, ce mai vuiet în toate zilele și nopțile astea, cîte tabere, ce limbaj, cîte certitudini. Stranii poziționări, inflamări, senzația că s-a ajuns la adevărul unic care trebuie numaidecît spus. Polemica de idei este exclusă din start pentru că ea implică „idei“, un tip de retorică, un demers analitic, o viziune complexă, citirea sau ascultarea celuilalt punct de vedere. Cu adevărat. Asta înseamnă raportatea la celălalt, parcurgerea unui discurs solid construit și o demonstrație elaborată. Mă surprinde să citesc încîntarea sau, dimpotrivă, deși rar, mustrarea că selecția a fost sau nu exact ce trebuie, că gusturile celor trei selecționeri sînt clar diferite. Deși nu cred că despre „gusturi“ ar fi vorba atunci cînd vorbim despre o selecție. Oare cum poate să fie sigur cineva pe aceste afirmații dacă nu a văzut decît unele montări din capitală și, poate, cîteva din țară? Infinit de puține față de numărul cantitativ al producțiilor unei stagiuni teatrale din România, un număr amplu, o estetică diversă. Am văzut mare parte din ce se joacă acum. Dar nu totul. Am observații clare și argumentate față de selecție, multe întrebări, nedumeriri serioase, profunde, observații fundamentale, chestiuni care mă dor și pe care nu le înțeleg, erori de organizare sau recunoștință față de echipele tehnice, faptul că nu mi-e limpede cum sînt sau nu sînt în selecție unele spectacole. Problema asta apare de fiecare dată și cînd vine momentul nominalizărilor. Aceeași siguranță și frenezie că sînt cei care trebuie sau că lipsește cutare, cutare, actori în special, fondul rezultînd din ce s-a văzut doar în București. Mi se strînge stomacul de fiecare dată. De atîția zeci de ani. Acum, însă, amploarea verdictelor, tonul, atacurile la persoană și în general încrîncenarea veninoasă mă lasă dezarmată. În toată perioada Festivalului, spectatori de toate vîrstele, dar mai cu seamă tineri m-au oprit și m-au întrebat ce se întîmplă și, mai cu seamă, ce este de făcut. Pe mulți i-am întîlnit la coadă la Bienala de Scenografie organizată de OISTAT, asociația internațională a scenografilor, la București, într-un spațiu nou, la Cina, în mijlocul Bucureștiului. Expozițiile de scenografie pe care le-am organizat în fiecare an din cei pe care i-am avut la FNT au fost un act de recuperare și un exercițiu de memorie. Uneori, atît de dificile amîndouă. Vittorio Holtier și minunatul loc Calinderu, Helmut Stürmer, Paul Bortnovschi, Doina Levința, Lia Manțoc, au fost eforturi exemplare și de a identifica elemente de arhivă din istoria unui creator și a relației cu un teatru. Păstrător sau nu. A doua ediție a Bienalei a fost coordonată de Adrian Damian și realizată de Irina Moscu. Scenografia reprezentată prin numele scenografelor de teatru și film. Multe. Cu universuri. Am fost de două ori acolo și pentru că am simțit că este o ancoră care stabilizează valoarea. Sînt impresionată de ce am văzut, de ce am simțit, de numărul tinerilor care au stat la rînd să viziteze această expoziție, să socializeze, să întrebe, să facă observații atît de țintite. Un alt tip de discurs, fluid, relaxat dar cunoscător, cu multe repere naționale și internaționale. Cu mulți dintre ei m-am regăsit și după unele reprezentații. Ei mi-au citit cele mai multe din inflamările sau elogiile ditirambice din șirul postărilor, șir inepuizabil. Nu am studii de specialitate să analizez acest fenomen. Febra lui. Doza de snobism din toată povestea asta. M-am tot gîndit de ce nu s-a extins la carte, la literatură, la vizual și arte plastice. Excepțiile confirmă regula. De ce oare teatrul este arta care poate să fie disputată în felul acesta? De ce teatrul provoacă starea asta și aroganța ei? De ce universul ficțional cel mai expus, vulnerabil, efemer să fie pus atît de expus la „Cunoaștere“? Cartea, cititul, literatura nu au frivolitatea spectacolului? Să fie aceasta cauza pentru care scapă masacrului sau idolatriei? Sînt taxați unii scriitori doar pentru poziția politică. Atacul, să spunem, este generat de culoare, se emit generalități lezante, atacuri la persoană, dar nu se ajunge la carte. La operă. Persoana este subiectul. Opera rămîne un teritoriu inaccesibil. Au fost creste de val în legătură directă cu numele importante de scriitori și lideri de opinie. Au fost împroșcați, tăvăliți, minimalizați în general. La particularul operei accesul este dificil. Rămîne un teritoriu salvat. Pare o aruncare în gol o „dezbatere“ în jurul literaturii. A conținutului. Mă minunez și mă bucur, în același timp.
De ce se înfruptă atît de mulți din arta spectacolului și sapă prăpastie după prăpastie între cei care ar trebui să fie împreună, nu unanimi în puncte de vedere, dar împreună căutători curioși, deschiși? Ce este voluptatea acestei devorări? Cum tocmai teatrul este cel mai dezgolit și de neapărat în explozia asta? Tocmai teatrul care este semnul toleranței, al dialogului prin esență? De ce rămîn atît de mulți spectatori captivi în enunțurile categorice? De ce se încalcă atîtea reguli? De ce înverșunare, confuzie, venin, încrîncenare? Deși aș am observat că și la muzica clasică se pricep tot mai mulți în ultima vreme – aud și citesc chestiuni aiuritoare de le nespecialiști – un prag încă este de netrecut.
Gînduri. Gînduri de zi cu zi. Gînduri de festival. Gînduri. Vremuri.