Victor Brauner ocupă un loc aparte în arta secolului XX, imposibil de redus la apartenența sa la suprarealism, oricât de decisivă a fost întâlnirea cu André Breton și apropierea de grupul acestuia începând din anii 1930. Puțini artiști ai generației sale au construit cu aceeași consecvență un univers imaginar atât de recognoscibil și, în același timp, în continuă transformare.
Această coerență nu presupune însă neapărat un stil unitar. De la viziunile neliniștitoare ale anilor 1930 la lucrările în ceară din timpul războiului, de la ciclul „Rétractés“ la vastul bestiar al ultimilor ani, vocabularul său plastic se modifică mereu, uneori radical. Continuitatea se află mai degrabă într-o imaginație pentru care metamorfoza devine o stare firească a lumii: omul, animalul și obiectul își schimbă identitățile, iar corpurile se fragmentează și se recompun într-o reprezentare care rămâne deopotrivă figurativă și enigmatică.
Această lume nu s-a constituit în izolare. După experiența avangardei bucureștene, suprarealismul francez devine un reper esențial, dar orizontul referințelor lui Brauner se extinde mult dincolo de arta europeană modernă. Psihanaliza, ezoterismul, practicile spiritiste și mitologiile arhaice se alătură fascinației pentru arta africană și oceanică, dar și pentru universul de imagini și semne al culturilor prehispanice. Începând de la sfârșitul anilor 1950, interesul pentru artele extra-occidentale capătă și forma concretă a unei colecții personale, alcătuită îndeosebi din obiecte provenite din Africa de Vest și Papua-Noua Guinee. Surse atât de numeroase și eterogene sunt însă integrate într-o mitologie profund personală, uneori ludică sau erotică și nu lipsită de ironie.
Biografia și istoria intervin uneori direct în evoluția operei. Pierderea unui ochi în 1938 conferă retrospectiv o dimensiune premonitorie motivului ochiului, prezent deja în opera sa. În timpul războiului, Brauner, evreu și străin în Franța ocupată, este obligat să trăiască în clandestinitate, într-o permanentă stare de nesiguranță. Lipsa materialelor obișnuite îl determină să recurgă la ceară, pe care va continua să o folosească și mai târziu, în căutarea unor noi posibilități de exprimare. În același timp, unele dintre lucrările realizate în acești ani sunt concepute ca adevărate talismane, cărora artistul le atribuie un rol protector.
Cum poate însă o colecție particulară, rezultat al sensibilității și alegerilor unui singur colecționar, să redea complexitatea unei asemenea opere? Întrebarea se află implicit în centrul expoziției „Victor Brauner, L’aventure magique“, deschisă la Villa Paloma, unul dintre sediile Noului Muzeu Național din Monaco. Cele peste 160 de lucrări prezentate provin din ansamblul reunit în aproximativ 25 de ani de omul de afaceri monegasc Patrice Pastor; lor li se alătură zece obiecte din colecția personală de artă extra-occidentală a lui Brauner, dăruită în 1987 Muzeului de Artă Modernă și Contemporană din Saint-Étienne de Jacqueline Brauner, văduva artistului. Interesul lui Pastor pentru Brauner s-a născut la sfârșitul anilor 1990, pornind de la un tablou al acestuia aflat în colecția tatălui său, consacrată în principal impresioniștilor. Primele achiziții s-au concentrat asupra anumitor perioade, înainte ca Pastor să-și propună să acopere întreaga creație a artistului. Sfătuit de Samy Kinge, galerist și specialist în opera lui Brauner, Pastor a cumpărat însă și lucrări pe care Kinge nu i le recomanda, dar care îl atrăgeau. Colecția poartă astfel amprenta gustului personal al lui Pastor, fără să urmărească o imagine canonică a operei. Ea numără astăzi aproape 270 de lucrări dintr-o operă care depășește 3.700. Este o situație neobișnuită pentru o expoziție cu ambiții retrospective: în loc să reunească, prin împrumuturi, lucrările considerate indispensabile pentru fiecare etapă, curatoarea Camille Morando construiește expoziția pornind de la selecția oferită de o singură colecție.
Colecția Pastor acoperă aproape întreaga carieră a lui Brauner și este deosebit de bogată în lucrări din anii 1950, o perioadă mai puțin studiată, rămasă în umbra imaginii unui Brauner identificat înainte de toate cu suprarealismul. Unele dintre opere nu au mai fost văzute sau reproduse de decenii, iar altele nu fuseseră niciodată expuse. Expoziția de la Monaco oferă astfel nu atât o recapitulare a lucrărilor prin care Brauner este deja cunoscut, cât posibilitatea de a urmări continuitățile și rupturile unei opere atât de eterogene.
Lucrările expuse din anii 1950 o demonstrează poate cel mai convingător, prin explorarea, adesea simultană, a unor formule plastice foarte diferite. La începutul deceniului, Brauner era probabil încă marcat de excluderea sa din grupul suprarealist în 1948, după ce refuzase să susțină îndepărtarea prietenului său Roberto Matta. În ciclul Rétractés, început în 1951, își propunea, după propria formulare, să studieze „condițiile de existență ale unei ființe care ar fi amputată de lume“. În Rétracté de la boucherie (1951), de exemplu, un corp uman, cu mâinile plutind separat, apare culcat în pântecul unui animal sălbatic, poate un lup. Izolarea și angoasa caracteristice ciclului își găsesc expresia în corpuri contractate și dezarticulate, uneori transformate în construcții aproape mecanice, care amintesc de universul lui Matta. În lucrări din 1954 precum Initiation à la liberté, Égotropisme și Animal ésotérique, figurile se simplifică și se geometrizează, uneori până la a deveni aproape semne.
În 1953, în atelierul Madoura din Vallauris, devenit deja celebru prin creațiile în lut ale lui Picasso, Brauner descoperă ceramica: incizează animale, figuri schematizate și profiluri. Referința la Picasso reapare și în pictură: într-un tablou din 1959, geometria fragmentată trimite către cubism. Într-o altă lucrare fără titlu din același an, paleta dominată de brunuri și cenușiuri sugerează, în schimb, afinități cu Dubuffet și cu arta brută.
Un tablou de mai mari dimensiuni din 1957, Le Voyage à Paris ou la Traversée des Carpates, întâmpină vizitatorul la intrarea în muzeu, alături de volume consacrate operei lui Brauner. Drumul șerpuit, silueta cu un toiag, care reapare lângă o căruță, și soarele de dincolo de culme evocă itinerariul artistului de la București la Paris și conferă picturii rolul unui veritabil prolog al expoziției.
Lucrările din primele săli, între care Prietenului meu I. Voronca și Portretul lui Ștefan Roll (cca 1928), interesează mai ales ca mărturii ale unei perioade de formare. Fără să strălucească prin originalitate, ele îl arată pe Brauner încă în căutarea unui limbaj propriu.
Diferența față de lucrările realizate doar un deceniu mai târziu este considerabilă. În anii 1930, Brauner împărtășește cu Tanguy, Dalí sau de Chirico gustul pentru spații onirice, disproporții și întâlniri improbabile între obiecte și ființe. În Collège de l’invisible, o pisică stă pe un scaun ale cărui picioare se termină în rădăcini, însoțită de apariții scheletice, spectrale. Una dintre acestea reapare în Mitsi, alături de un fel de manechin nud alcătuit din părți disjuncte, cu ochi enormi și labele picioarelor în formă de pisici albe. Motivele circulă astfel de la o lucrare la alta și se combină în configurații noi. Sunt deja compoziții pe deplin brauneriene.
În Repas de la somnambule (1942), imagine aleasă și pentru afișul expoziției, un nud feminin văzut din profil are chipul verde și părul strâns într-un coc roșiatic. Într-o mână ține o formă colorată asemănătoare unui embrion, iar corpul se sprijină de un fel de jilț în formă de pește, cu labe de mamifer, care îi ține cocul între dinții ascuțiți. În fundal, un soare se ivește deasupra unei păduri, într-un peisaj care amintește de romantismul lui Caspar David Friedrich. Contrastul dintre stranietatea aproape grotescă a prim-planului și calmul sublim al peisajului sporește tensiunea imaginii.
L’Éventail du poète (1946), realizat în ceară pe carton și folosind culori vii – roșu, albastru, verde –, arată cum un procedeu adoptat inițial din cauza lipsei materialelor obișnuite (precum în monocromul Le Minotaure, 1943) devine treptat parte integrantă a limbajului său plastic. Mythologie du poète, première naissance (1947) propune o structură aproape simetrică: o pereche de șerpi înghite cele două jumătăți ale unui corp, care ține într-una dintre cele trei mâini ale sale un fel de manivelă ale cărei capete reprezintă soarele și luna. Preocuparea lui Brauner pentru ezoterism se reflectă în însăși construcția imaginii, organizată ca un sistem de semne și corespondențe. Elementele compoziției și modul în care sunt dispuse amintesc totodată de codicele prehispanice, una dintre sursele universului lui Brauner.
Un desen în cerneală din 1961, Couple tribal aux idoles, amintește, pe de o parte, de rolul desenului ca teren de experimentare de-a lungul întregii creații a lui Brauner și, pe de alta, de apropierea de arta africană și oceanică. Titlul și caracterul erotic al desenului par să introducă totodată o notă de ironie față de fascinația suprarealiștilor pentru libertatea sexuală pe care o asociau culturilor „primitive“.
Brauner rămâne astfel, până la sfârșit, deopotrivă în centrul și la marginea suprarealismului, căruia îi aparține fără a se lăsa pe deplin definit de el.