Aflat la a XX-a ediție, una aniversară, Concursul Internațional George Enescu își reconfirmă statutul de reper al vieții muzicale, propunând, în acest an, nu doar tradiționala competiție între tineri muzicieni de talent din lumea întreagă, ci și o perspectivă mai largă asupra dimensiunilor creației enesciene. Se perpetuează, nu în ultimul rând, tradiția legendarei generozități a marelui compozitor față de confrați. De subliniat ca noutate, în acest context, introducerea unui masterclass condus de Cristian Măcelaru la secția de compoziție a concursului. Aici, premiul simfonic a fost câștigat de compozitoarea Jinhan Xiano (n. 2000), din China, pentru lucrarea Quadruple Blue: four Odes to the Abyssal Seas, în care împletește elemente din poezia chineză despre ocean (Li Bai, Matsuo Bashō), din Mallarmé și Walt Whitman cu muzică în tradiția europeană, tematizând astfel straturile tot mai adânci ale mării. Adrien Sassier (n. 1996), din Franța, a obținut deopotrivă premiul pentru muzică de cameră, cu Les ailes du désespoir, cât și pe cel pentru originalitate, cu piesa Rêves en fleur. În compozițiile lui Sassier, care scrie și muzică de film și muzică pentru jocuri video, influența acestora și extensiile electronice se îmbină cu tradiția în linia lui Maurice Ravel și a lui Henri Dutilleux.
Modelul dirijoral enescian a fost evocat de o nouă dimensiune a probelor artistice, întrucât în acest an semifinaliștii la secțiunile instrumentale au fost, pentru prima oară, obligați să și dirijeze concertele în care erau soliști, vădindu-și astfel maturitatea de a nuanța autonom relația cu orchestra. L-am remarcat, de exemplu, în această privință, în semifinala pentru pianiști (cu Concertele nr. 21 și 23 de Mozart) pe Fedor Kossyi (rus trăitor la Berlin). Desigur, un rol important pentru această probă l-au avut Orchestra de Cameră Radio și concertmaistrul invitat Sebastian Câșleanu, extrem de receptivi la diferitele interpretări propuse. Un alt pianist remarcabil prin anvergura dirijorală mi s-a părut Yiming Guo (China), care, de altfel, a obținut și locul doi printre finaliști.
Concursul a devenit așadar, în această ediție, mai complex și mai dificil, pe măsura numărului, mai mare ca niciodată, de participanți înscriși, dintre care câte cincizeci au fost invitați să participe, la fiecare secțiune instrumentală, „pe viu“ la București. Proba enesciană, esențială pentru semifinaliști, a cuprins, la violoncel, interpretări ale Sonatei nr. 2 în do major pentru violoncel și pian, op 26 (câștigătorul premiului pentru cea mai bună interpretare fiind Joshua Kováč, din Statele Unite), iar la secția de vioară, Sonata nr. 2 în fa minor pentru vioară și pian, op. 6 sau Sonata nr. 3 în la minor, op. 25. Aici a câștigat remarcabil de nuanțatul violonist Francesco Papa, care a obținut, de altfel, și locul doi la finală, cu o pasionată interpretare a Concertului în re minor de Sibelius, alături de Orchestra Filarmonică George Enescu. Un muzician pe care sperăm să îl auzim și în viitoarele ediții ale Festivalului. La pian, examenul enescian a constat în interpretarea Suitei nr. 2 în re major pentru pian, op. 10, a Sonatei nr. 2 și a Sonatei nr 3, premiul revenindu-i sud-coreanului Jeongwoo Lee, care, de altfel, a obținut și premiul întâi la finală (cu o visătoare și echilibrată interpretare a Concertului nr. 2 de Chopin), precum și toate celelalte premii speciale.
Un tur de forță expresivă și dinamism îl reprezintă proba pieselor impuse, special compuse pentru concurs. La violoncel solo a fost vorba de Waves of Gravel de Malika Kishino (Japonia, cu studii la Paris), unde premiul l-a obținut Samuel Niederhauser. Talentatul muzician din Elveția a fost, de altfel, răsplătit în finală și cu premiul întâi, pentru Concertul nr. 1 de Șostakovici, precum și cu Premiul Publicului. La pian, piesa impusă, Hammers and Tongs de Karim Al-Zand (născut în Tunis și crescut în Canada), a vădit din nou precizia tehnică a multiplului laureat Jeongwoo Lee. Iar la vioară, piesa impusă a fost „Still Life with Fallen Stone“ de compozitorul estoniano-american Lembit Beecher, câștigată, la fel ca majoritatea premiilor speciale, de tânărul violonist american Jayden King, de numai 11 ani. Acesta a stârnit uralele publicului cu incredibila maturitate și nuanțare a interpretării, în toate fazele concursului. Recunosc că, deși Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Ceaikovski se cântă frecvent, nu am mai auzit de mulți ani, nici chiar la soliști celebri, o interpretare atât de pură, fără excese de patetism, într-un perfect echilibru dinamic și cu imensă bucurie de a cânta, precum cea a lui Jayden King din finala secțiunii de vioară, unde a obținut locul I. De urmărit, oriunde în lume va da recitaluri.
Mottoul concursului, „În căutarea excelenței“, și-a vădit, așadar, pe deplin justificarea la această ediție, în care s-au confruntat școli, temperamente și concepții asupra interpretării atât de diferite, spre bucuria publicului.
„Religia mea este muzica; muzica este pentru mine adevărata religie !“, spunea George Enescu. La numai o zi după încheierea Concursului George Enescu, fațetele marcate de istoria generală și comparată a religiilor din opera marelui compozitor au fost reliefate, tot la Ateneu, într-un concert tematic intitulat Sonotheism: Religion in Enescu. Recitalul a avut loc la deschiderea unui eveniment științific de anvergură: congresul internațional Religions 360º, organizat de EASR, IAHR, Societatea pentru Istoria Religiilor din România și Institutul de Istorie a Religiilor – Academia Română. Programul, prefațat de Eugen Ciurtin, spiritus movens al congresului și autorul unui proiect de cercetare omonim, a debutat cu Andante religioso pentru două violoncele și orgă (1900), interpretat de Radu Sinaci, Mircea Marian și Radu Antal. A urmat apoi un tur de orizont al temelor din mitologia greacă, iudaism, buddhism, hinduism, ortodoxie și catolicism. Orchestra Musica Ricercata, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, l-a ilustrat cu precizie și patos, împreună cu soliștii Vlad Ivanov, Cristina Fieraru, Nicolae Simonov și Sergiu Garabajii, precum și Corul „Voicu Enăchescu“, condus de Andrei Stănculescu. Legăturile dintre Enescu și regina Elisabeta ne-au fost reamintite prin orchestrația acestuia la Andante con moto din Trioul în si bemol major op. 100, D. 929 de Franz Schubert, cu tema principală, melancolică, pornind de la cântecul suedez Se solen sjunker (Iată, apune soarele). Orchestrația pentru treizeci și trei de instrumentiști a fost realizată de Enescu, deși bolnav, într-o singură noapte, pentru funeraliile reginei din martie 1916. Este meritul lui Gabriel Bebeșelea de a fi scos la iveală manuscrisul din arhiva B.A.R., redându-i viață.
Pe lângă mai cunoscutele excerpte din actul II al lui Oedipe, publicul din toate colțurile lumii a avut prilejul de a asculta prima parte a oratoriului Strigoii (1916), refăcut de Cornel Țăranu și orchestrat de Sabin Păutza, despre a cărui premieră românească din 2021, datorată tot lui Gabriel Bebeșelea, am scris atunci pe larg în România literară. Demonismul Strigoilor, cu influențe wagneriene, a contrastat cu blândețea fragmentului pentru soprană și cor de femei din L’Aurore (1898). Cantata, pe versuri de Leconte de Lisle, pornește de la un imn vedic (problematic tradus în epocă), drept care în schița pentru pian purtase titlul Bords du Gange. Soleil levant. Punctul culminant al serii l-au reprezentat însă cele două fragmente ale „legendei biblice“ Ahasvérus (1895), rămasă neterminată, însă de un dramatism tulburător. Interpretată doar o singură dată, în 2018, la Cluj, de către Gabriel Bebeșelea (care a reconstruit-o și pe aceasta din manuscris), împreună cu Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania“, legenda Ahasvérus, pe un libret de Lucien Augé de Lassus (poet și arheolog), a fost acum prezentată în primă audiție bucureșteană. Mitul Evreului rătăcitor a fost înfățișat în concert prin două fragmente. Mai întâi, prin partea intitulată Le Blasphème: dialogul dintre acesta și Iisus pe drumul Calvarului, când Mântuitorul îl numește pe Ahasverus „fratele meu“, dar spectatorul suferinței lui Iisus îl respinge. De aici damnarea sa, de a nu putea muri: „Vei merge tu însuți încă mai mult de o mie de ani“. (Tema blestemului călătoriei nesfârșite, devenită un laitmotiv al criticii modernizării, i-a fascinat și pe romantici, cum știm din Olandezul zburător și de la Kundry din Parsifal de Richard Wagner, sau din opera Le Juif errant de Halévy.) Apoi, printr-un fragment mai senin din partea a doua, Le Plaisir, când damnatul încearcă încă să se bucure de viață: corul L‘automne a rougi la treille. E uimitor că, la doar paisprezece ani, George Enescu a compus o muzică atât de zguduitoare, în care se vădesc deja caracteristici ale operei sale de maturitate în ceea ce privește intervalele preferate (cvarte mărite, terțe micșorate, secunde mici). Apreciată și de profesorul său Jules Massenet, compoziția e, evident, încă sub influența școlii franceze, „dansante“, dar corul vădește, prin sobrietatea sa dramatică, limpede modelul oratoriilor lui Bach. Așadar, la 145 de ani de la nașterea compozitorului, muzica enesciană nu încetează să ne ofere surprize copleșitoare.