Întrebat despre scrierea memoriilor sale politice, Nicolae Manolescu îi răspundea lui Daniel Cristea-Enache că s-a gândit la această posibilitate, cu atât mai mult cu cât avea deja titlul pregătit: Peștele pe uscat. Era un titlu care nu îi dădea pace și care provenea, evident, de la cunoscutul volum autobiografic al prozatorului Mario Vargas Llosa, El pez en el agua, publicat în 1993, la trei ani după pierderea turului doi în campania prezidențială din Peru, și care beneficiază acum în limba română de o nouă ediție (într-o nouă traducere), în seria de autor de la Humanitas Fiction. Doar că, sublinia criticul român, „memoriile mele nu se vor rezuma la campania pentru prezidențiale”1. De fapt, nici Peștele în apă nu se rezumă la campania prezidențială, care, totuși, predomină în memoriile peruanului.
Cu o structură care ține de tipicitatea construcției sale, alternând două planuri narative, derulate în ritmuri diferite, unul început la jumătatea anilor ’40 și încheiat în 1958, al plecării în Europa, pentru studiile doctorale la Universitatea Complutense din Madrid, celălalt plecând din 1987, de la discursul din Piața San Martín, și încheiat imediat după alegeri, volumul de memorii are fluența unui roman, deopotrivă și intriga, și deznodământul, ambele extrase din realitate, ambele expunând noduri conflictuale în rețeaua unei vieți văzute nu ca proiect autobiografic complet, nu în logica dominantă a cronologiei, ci ca dare de seamă de sine pentru proiectul unei națiuni. Mario Vargas Llosa se expune așadar ca produs al societății care îl formează și care îi oferă experiența necesară scrierii unora dintre operele sale de referință: Orașul și câinii, Casa Verde, Conversație la Catedrală sau Mătușa Julia și condeierul, pentru a răspunde în planul narativ paralel la nevoia de a oferi societății ceea ce constituiau experiența și deschiderea sa ca bun comun, direct exploatabil. Evident, societatea peruană nu a fost pregătită să primească această experiență, decalajul dintre ofertă și cerere a fost uriaș, dar entuziasmul care a plecat de la nevoia de schimbare și menținerea activă a motorului schimbării sunt realități: Mișcarea Libertății (Movimiento Libertad) a fost mai întâi reacția civică firească, apoi reacția politică la abuzurile președintelui Alan García de a naționaliza sistemul financiar peruan, iar asta dincolo de eșecul Frontului Democrat (Frente Democrático, FREDEMO) constituit în jurul ideii de candidatură a celebrului scriitor la funcția supremă în stat, care a cuprins alianța cu Acțiunea Populară și cu Partidul Popular Creștin. Povestea candidaturii pornește de la acel fulminant discurs din 21 august 1987 din Piața San Martín din Lima, în fața a peste 100.000 de oameni, iar popularitatea lui Mario Vargas Llosa a ajuns la cel mai înalt nivel până la primul tur al alegerilor din 1990. Viziunea sa de dreapta, după rătăcirile stângiste din anii de facultate, au stârnit o reacție de respingere plecând de la o campanie denigratoare aparent inexplicabilă.
Să le luăm pe îndelete. Mai întâi, mediul politic peruan se caracteriza, subliniază Mario Vargas Llosa, ca și cum ar vorbi despre un soi de universalitate a răului – motoul din Max Weber este ilustrativ pentru ademenirea și pactul cu diavolul semnat de cel care intră în politică –, prin ceea ce fusese deja arătat în Conversație la Catedrală: corupție și strivire, dar mai ales primul dintre aceste lucruri: „Corupția, traficul de influență și îmbogățirea de pe seama unor funcții publice sunt congenitale politicii peruane încă de la începuturile ei” (p. 168). În al doilea rând, vindecarea de demonii marxismului sau evitarea alunecării în diferite forme de maoism sau stalinism specifice Americii Latine s-a datorat lecturilor, în mod bizar, ori poate homeopatic, lecturilor din Sartre, cel care vedea în marxism singura filosofie acceptabilă a secolului: „Lecturile mele din Sartre și din Les Temps Modernes m-au ajutat să fiu mai puțin dogmatic decât alți tovarăși” (p. 248). Retrăgându-se din calea angajantă a celulei clandestine a Partidului Comunist din Peru, numită Cahuide, activă în cadrul Universității San Marcos, Mario Vargas Llosa va rememora episoade în care acești demoni care umplu văzduhul suprasaturat de marxism al Americii Latine vor continua să bântuie mai ales unele întâlniri:
„În 1972, în timpul vizitei la Lima a președintelui Salvador Allende, m-am întâlnit cu amândoi [n.a. Lea Barba, cu care se împrietenise de la examenul de admitere la Universitatea San Marcos și Felix Arias Schreiber, intrat anterior la studii, dar care și le întrerupsese din cauza bolii] la recepția oferită de ambasada statului Chile. Era foarte multă lume și abia am apucat să schimbăm câteva cuvinte. Dar îmi amintesc de comentariul făcut de Lea – «Demonii tăi care nu-ți dau pace…» – cu privire la Conversație la Catedrală, roman în care apar, mult schimbate, unele episoade petrecute în anii noștri de la San Marcos”. (p. 250),
Deși Mario Vargas Llosa se va fi vindecat definitiv de ei „după ce m-am lămurit cum stă treaba cu marxismul și socialismul – cel teoretic, dar mai ales cel real, pe care-l văzusem în Cuba, în Uniunea Sovietică și în așa-numitele democrații populare” (p. 219). Cert e că cel ce avea să poarte în Cahuide numele conspirativ de tovarășul Alberto se va expune în campania în care va fi învins de un alt Alberto (n.a. Fujimori) fără să nege nimic despre propriile rătăciri, ca un om care a înțeles prin încercare și eroare soluțiile posibile, deși toate aceste lucruri se vor întoarce împotriva sa. „Când am început să fac politică activ în Peru eram pregătit pentru confruntarea cu colegii mei, ale căror tehnici le știam de la sfârșitul anilor 1960, când am intrat în conflict cu ei pentru că începusem să critic revoluția cubaneză” (p. 317), scrie Mario Vargas Llosa, capitalizând aceste experiențe și oferindu-le drept explicație pentru un anumit parcurs nu doar ca scriitor, ci mai ales din perspectiva de mare conștiință. Aici apare ruptura de colegi, dar nu prin motivarea rațională, nici măcar ideologică a comportamentelor, ci de altă natură:
„De atunci am fost mereu ținta urii lor, aparent din motive ideologice, deși în realitate, de multe ori, din motive de emulație și invidie, lucruri de neevitat când cineva are, sau este perceput ca și cum ar avea parte, de recunoaștere, de ceea ce se cheamă succes, din partea celor care se confruntă cu tot soiul de piedici în exercitarea vocației lor. Așadar, eram pregătit să fac față și acelor intelectuali peruani pe care de mult îmi promisesem doar să-i citesc, nu să mă și întâlnesc cu ei”. (p. 317).
Acuzele aduse în campanie lui Mario Vargas Llosa sunt ridicole: scrierea așa-zis pornografică, demonstrată prin lectura publică integrală din Elogiu mamei vitrege la postul național Canal 7, ateismul scriitorului expus de mișcarea APRA care l-a dat pe președintele care își încheia mandatul, Alan García, ba chiar un soi de antinaționalism alimentând sau alimentat de antimilitarism: „Cei care duceau războiul murdar împotriva mea mă acuzau de „antimilitarism” și „antinaționalism”. Mai ales APRA, dar și o parte a stângii […] le aminteau cetățenilor că Armata arsese, într-un act public, romanul meu Orașul și câinii, considerat jignitor la adresa Forțelor Armate” (p. 427). Scriitorul explică fără dubii rolul Forțelor Armate peruane în viața politică a țării:
„Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în democrațiile moderne, în Peru nu a existat niciodată o solidaritate tacită între Forțele Armate și societatea civilă, din cauza loviturilor de stat militare și din lipsa, aproape totală, de comunicare între sectoarele militar și civil. Pentru a obține așa ceva era nevoie de apolitism și de profesionalism, de independență totală și de imparțialitate a Forțelor Armate în privința divizărilor și luptelor politice”. (pp. 431-432),
dar mai ales faptul că societatea, care avea vie memoria juntelor latino-americane, încă nu depășise această lecție a istoriei.
Toate aceste aspecte sunt arătate de un scriitor care a făcut doi ani de studii la Liceul militar Leoncio Prado din Lima, de aici începând o serie de condiționări greu de explicat fără cunoașterea operei sale: „Între 1950 și 1951, închis între gratiile roase de umezeala din La Perla, în acele zile și nopți cenușii, cu ceață tristă, am citit și am scris cum nu mai făcusem niciodată înainte și am început să fiu (chiar dacă atunci încă nu știam) scriitor” (p. 105). Mario Vargas Llosa a învins, ca scriitor, regimul cazon. Propria lui operă l-a învins în campania electorală în care Forțele Armate nu au fost neutre. Pierzând campania, Mario Vargas Llosa a învins. Și politic: „[..] în Peru și în multe alte locuri din lume a început să se spună că, deși pierdusem la urne, de fapt câștigasem indirect alegerile” (p. 532), și literar. Mai ales literar. Despre această victorie scrie de fapt Mario Vargas Llosa în jurnalul de front intitulat Peștele în apă, și nu despre înfrângerea în fața lui Alberto Fujimori.
______________________
1 Daniel Cristea-Enache. (2020). Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache. România literară. Nr. 16-17.
