Kamen’ rivista di poesia e filosofia“ Anno XXXV – nr. 69, iunie 2026 găzduiește studiul Un cântec despre moarte și despre eterna frumusețe: O bella ciao, semnat de universitara Daniela Marcheschi, cunoscută de publicul nostru. În ciuda proclamatului topos al modestiei (puțina familiaritate cu poetica producției orale și cu istoria muzicii), la baza investigației găsim o bibliografie puțin spus stufoasă dedicată poeziei populare și culte italiene, cu trimiteri și la cea franceză, urmărită diacronic în funcție de momentele marcante. La toate acestea se adaugă, ca la mijlocul secolului 20, citarea abundentă a teoreticienilor care se întreceau în a diseca și cataloga toate componentele unui pasaj, de la formaliștii ruși sau Walter Benjamin la Umberto Eco; plus trimiterile, prin comparații și antiteze, la poezii din repertoriul universal.
Textul cântecului O bella ciao/O, frumoaso, rămas-bun, de la care pornește analiza, poate cel mai răspândit astăzi, într-o tălmăcire aproximativă ar putea fi:
„M-am trezit de dimineață /O, frumoaso, ciao, ciao, ciao /M-am trezit într-o bună dimineață / Și am găsit invadatorul //O, partizanule, du-mă de aici /O, frumoaso, ciao, ciao, ciao /O, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, ciao, ciao /O, partizanule, du-mă de aici /Căci simt că mor. //De-o fi să mor ca partizan / O, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, ciao, ciao //De-o fi să mor ca partizan /Tu să mă îngropi. //Să mă îngropi sus, la munte /O, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, ciao, ciao /Sus, la munte /La umbra unei frumoase flori, să mă-ngropi. /Trecând, lumea, / O, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, ciao, ciao / Frumoasă floare, îți vor spune //E floarea partizanului / O, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, frumoaso, ciao, ciao, ciao /E floarea partizanului / Căzut pentru libertate.“
În original, structura fixă a strofelor cu rime abac beneficiază de un suport muzical vocal vioi, săltăreț, în vădit contrast cu tema: sacrificarea vieții în luptă. Conform specialiștilor, melodia ar aparține genului klezmer cultivat de vorbitorii de idiș. Interpreții foloseau instrumente cu coarde și de suflat, cu precădere vioara și flautul, „la serbări și nunți evreiești în sudul fostului Imperiu rus, dar și în învecinatul Imperiu austriac; în condiții de strâmtorare economică, în România, asemenea înregistrării statunitense rămase, sau în orezăriile italiene și în alte zone mai sărace, locul instrumentelor clasice a fost luat pur și simplu de un acordeon.“ (studiul citat, p. 114-115) Ritmarea pregnantă caracteriza „cântecul popular idiș Das zekele Koilen (Săculețul cu cărbune: unde să găsești cărbune de vrei să nu îngheți), care a fost înregistrat în 1919 de Mishka Ziganoff, un interpret klemer țigan din Odesa emigrat la New York“ (p. 115) Adaptată și pentru petreceri neevreiești, melodia a suferit unele înrâuriri sud-est europene.
În ceea ce privește textul, un „străbun“ sigur al lui – nu cel mai vechi – ar fi un cântec protestatar italian al plivitoarelor de orez. Un gen similar exista în Franța începând cu secolul 15. Mai aproape de zilele noastre, soseau de peste Alpi ca să muncească pe plantații, în ture de 40 de zile, femei din clasele vitregite care stăteau încovoiate din zori până seara, fără pauză, cu picioarele ude în apă, smulgând buruienile și sădind vlăstari de orez. Nemulțumirea permanentă a dus la începutul secolului 20 la răzvrătiri, precum cunoscuta grevă din 1909, iar ulterior la rezistență față de autoritățile fasciste. Unul din cântecele lor de protest (consemnat în 1888 de Costatino Nigra în volumul Canti popolari del Piemonte), ca și versiunea ei venețiană, a adaptat balada Fiore di tomba (Floare de mormânt), axată pe tema morții și a iubirii, căci protagonista, frumoasa Rosa, Rosina/Trandafir, Trandafiraș, răpusă de dragoste, este ea însăși o floare. Un alt străbun, atestat la mijlocul secolului 20, este La bevanda sonnifera (Băutura adormitoare) caracterizat de refrenul: PAUZĂ ciao, PAUZĂ ciao, PAUZĂ ciao, ciao, ciao, când se bate din mâini la unison. Incitanta scandare se va regăsi apoi în numeroase cântece patriotice sau sportive.
În ultima versiune a cântecului O bella ciao inspirată de lupta partizană împotriva invadatorului – consideră Daniela Marcheschi – tema iubirii, morții și frumuseții este înălțată de la sfera amoroasă personală la cea colectivă, politică. (p. 117). Lucru deja evident în Floare de mormânt adaptată de soldații italieni la sfârșitul Primului Război Mondial după masacrul de la Caporetto:
„M-am trezit într-o bună dimineață /O, frumoaso, ciao, ciao, ciao /M-am trezit într-o bună dimineață /Și am pornit ca dezertor.“
Cum O bella ciao a fost influențată în anii următori de cea a combatanților, tranșeele bărbaților, nu altfel decât orezăriile femeilor, au oferit literaturii populare matricea și unele stileme.
Unei meticuloase analize de text îi este supusă în continuare versiunea plivitoarelor de orez din anul 1920:
„Dimineața, abia trezită. /(cor) O bella ciao, o bella ciao, o bella ciao, ciao ciao //dimineața, abia trezită /la orezărie trebuie să merg. //Printre gâze și țânțari /(cor) O bella ciao, o bella ciao, o bella ciao, ciao, ciao /Greaua muncă eu îndur.//O, mamă!, ce chin! /(cor) O bella ciao, o bella ciao, o bella ciao, ciao, ciao /Și tot așa zi după zi! // Pândarul, cu bâta /(cor) O bella ciao, o bella ciao, o bella ciao, ciao ciao, /iar noi încovoiate la muncă. // Dar veniva ea ziua când noi toate vom munci în libertate! /(cor și vocea principală laolaltă) Dar veniva ea ziua când noi toate /vom munci în libertate!“
Elaborarea finală a cântecului este atribuită de istoricul Cesare Bermani (interesat de producția orală) Brigăzii partizane din Abruzzo, creată de avocatul Ettore Troilo cu refugiații puși pe fugă de distrugerile germanilor în retragere, cărora li s-au alăturat prizonierii britanici și iugoslavi eliberați, prizonieri sovietici evadați, câțiva etiopieni și somalezi. Brigada numită Maiella, după vârful montan din zonă, și-a coordonat acțiunile cu a Opta Brigadă britanică, participând sub comanda ei la operațiuni militare. Nedominată de vreun partid politic, Brigada a fost, se pare, cea mai puțin ideologizată din toată Italia. O primă formă a cunoscutului cântec atribuită acesteia dă numele invadatorului: germanul.
Deși popularitatea muzicii populare italiene scăzuse după Al Doilea Război Mondial, felurite variante ale cântecului în discuție au fost incluse în câteva crestomații. Interesul pentru gen a fost relansat de Festivalul celor Două lumi (italo-american) de la Spoleto din 1964, sprijinit de scriitorul și criticul literar Franco Fortini. Alături de alte piese a fost cântată și O bella ciao atât în versiunea plivitoarelor de orez cât și în cea a Brigăzii Maiella. În înveninatul climat politic al vremii, cum a amintit Bermani, o doamnă împopoțonată în exces cu bijuterii i-a strigat interpretei, Giovanna Daffini: n-am venit la teatru să-mi ascult servitoarea cântând. ( p. 120).
În următorii trei lustri, în anii Războiului Rece, O bella ciao a fost dusă cu un enorm succes dincolo de granițele Italiei de Festivalul Internațional al Tineretului, promovat de URSS. La București, doritul Festival, care întredeschidea, atunci, cât de cât fereastra spre lumea din afara lagărului socialist, a avut loc în intervalul 2-14 august 1953.
Mult mai mult spațiu față de aceste informații a acordat Daniela Marcheschi analizei versiunii alese, recte limbajului, multisemantismului, legăturilor extra textuale, contrapunerii emitentului și destinatarului colectiv. Întrebându-se ce poate transmite perspectiva spațio-temporală, s-a oprit asupra versului De-o fi să mor ca partizan. Dacă modul condițional nu exclude posibilitatea ca el să supraviețuiască, certă este cauza pentru care luptă: libertatea. Între agenții narativi este semnalată echivalența vocii singulare cu cea plurală din final, în confruntarea cu invadatorul. Scrierea, datând din ultimii doi ani de război, adică ai Rezistenței italiene, a fost adaptată în lume, nu întâmplător, nici rare ori, în cazurile de opresiune, ceea ce – ni se atrage atenția – se poate repeta oricând.
Trecută prin contaminări și prefaceri, când este ascultată ori cântată, O bella ciao este percepută ca „o unitate solidă de sens (în pofida tuturor subtilităților conținute de ea“ … (p. 124), iar refrenul, care le înmănuncheză, i-a asigurat supraviețuirea de aproape 200 de ani, „în ciuda interdicțiilor și persecuțiilor dezlănțuite împotriva ei de multe poliții și guverne din lume“. S-a întâmplat și ca strofa finală – explicită politic – să fie eliminată, reducând totul la un individualism tragic. (p. 125).
Iar înțelesurile multiple ale substantivului bella, păstrat și în titlu, permit la rândul lor fuzionarea frumuseții cu libertatea, dar și cu răsplata pioasă primită la umbra unei flori frumoase.
Ultimele șapte pagini ale minuțioasei investigații prezintă dubiile (cruxes, în semantică) care totuși persistă: poate exista o interpretare definitivă a textului? Ciao duce gândul la despărțire sau e ambivalent ca unele forme de salut? Vocea narantă rămâne aceeași în primele patru strofe? Du-mă de aici înseamnă „scapă-mă de aici“ ori „du-mă în alt loc“? Pe de altă parte, Că eu simt că mor poate fi „am senzația că mor“, dar și „sunt pregătit să mor.“ Iarăși, propoziția „De-o fi să mor“ poate fi considerată cu temei ipotetică, dar și asertivă: „voi muri“. Dileme în lanț, așadar, care amplifică semnificațiile.
Tonica O bella ciao, la care publicul participă bucuros, nu a fost niciodată – aflăm – imnul oficial al vreunui partid și chiar dacă s-a întâmplat să-i fie uneori deturnat mesajul, ea se opune distrugerii de vieți ca acum, când „se moare sub bombe, tancuri și drone, la Gaza, în Ucraina, în Africa și, mai lent, de foame, stress și boli …“ ( p. 136).
Demersul și concluziile imperative, întâlnite și în alte intervenții ale Danielei Marcheschi, ne duc cu gândul la maniera severului său maestru, Profesorul Silvio Guarnieri.