Am terminat de citit de curînd romanul lui Ian McEwan Ceea ce putem ști, publicat de Editura Polirom și remarcabil tradus de Dan Croitoru. Ca întreaga serie de autor. Probabil că Dan Croitoru s-a sustras realității și deformărilor ei și este dublul lui McEwan. Valoarea traducerii luminează încă un autor. Pe cel care pare că intermediază între cele două limbi și alege calea cea mai bună ca ele să vină una spre alta și să se întîlnească. Sînt încă prizonieră acolo, într-un fel de prezent după o apocalipsă care zărește, totuși, imagini ale viitorului. Speranța? Probabil. Romanul îi este dedicat lui Timothy Garton Ash. Pe care l-am cunoscut acum mulți ani, pe o terasă la NEC, invitat de Andrei Pleșu. După prelegerea sa, discuții aprinse s-au lungit spre puterea nopții. Mult înjuratul Andrei Pleșu cu urmele lui din cultura română. Pentru teatrul românesc de după 1989, gesturile ministrului Culturii Andrei Pleșu sînt acelea fundamentale care au ridicat Cortina de Fier între spații teatrale. A invitat marile nume din exil, a fost deschis și prompt la cei apropiați care l-au sfătuit exact, concret, cu nume și prenume. Așa au revenit Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Sergiu Celibidache, Lucian Giurchescu, Iulian Vișa. Așa s-a reluat Festivalul „George Enescu“. Știm ce a făcut. Uităm cu mare viteză. Doar ea este perfect sincronizată cu secolul 21. În 36 de ani de după 1989, au fost cam 33 de miniștri ai Culturii. Poate că vreo trei sau patru nume din lista aceasta au mișcat lucrurile cu adevărat și îi putem cita ca susținători ai culturii și civilizației, de la carte, la teatru, film, muzică, arte vizuale, reviste, legi, forme noi. În rest… Un minister pentru care nu se bate nimeni. Niciun partid nu-l revendică de mult ca să fie reprezentat într-un guvern sau altul. Nu mai este o miză. Nicio dorință. Ce rămîne de la spartul tîrgului. Firimiturile care cad de la masa bogaților. Sau pansament, funcție adică, pentru orgoliul punctual al unor politicieni, plăți pentru servicii, algoritm. Cînd Kelemen Hunor a condus acest Minister, a avut două mandate, experiența îi dădea autoritate. Faptul că a fost ministru secretar de stat cînd ministru era Ion Caramitru l-a introdus nu doar în cîmpul legislației, ci și în cunoașterea fețelor culturii. Poate că au fost și atunci mici nemulțumiri, dar absolut nimeni nu a spus vreodată că „ungurul“ vrea să distrugă cultura română. Chiar și atunci cînd nu a răspuns unor comenzi care cereau favoruri, cei vexați nu au apelat la lozinca asta. S-a străduit să rezolve, să miște, să fie în contact cu oamenii de cultură. Nu a dezbinat. Nu are rost să-i compari pe toți cu Pleșu sau Caramitru. Atunci, distanțele ne-ar conduce în utopie. De ce figura bună pe care a făcut-o Kelemen în poziția de ministru implică automat că acest minister trebuie să-i revină UDMR-ului? Sau poziția de la Radio-ul public? Ambiția feroce nu este deloc suficientă.
V-am spus, în mare, ceea ce știm. Oamenii de cultură, artiștii au memorie. Acolo au rămas cele împlinite, precum și cele care au destabilizat o breaslă sau alta, nedreptățile, proiectele de lege aberante, gesturile revanșarde din mandatul fiecărui ministru.
După alegerile ultime, Guvernul României îl prezintă în funcția de Ministru al Culturii pe Demeter Andras. Fost președinte al radio-ului public. Și alte, prea multe, foncții în comitete și comiții. Probabil că sînt unii dintre cei, puțini, care îl cunosc încă de cînd și-a încheiat studiile de actorie la Tîrgu-Mureș. L-am susținut direct ca să fie directorul Teatrului Maghiar din Timișoara. Cred că cel mai tînăr director de atunci. I-am fost alături, am construit multe împreună, inclusiv prezența lui Victor Ioan Frunză și a Adrianei Grand. Spectacolele de atunci rămîn în istorie. Chiar și cîteva dintre personajele interpretate de actorul Demeter Istvan. Primul șoc l-am avut acum ani și ani, cînd în Senatul Uniter ni s-a comunicat conflictul între cei numiți mai sus, procesul pe care Demeter i l-a atentat scenografei Grand. Am amuțit toți cei care eram atunci la Uniter. Am negociat eu, a încercat și Caramitru. Fără succes. Tristețea a fost, pentru mine, efectul unui eșec personal. N-a fost nici o cale de ameliorare, nici una pentru anularea procesului și a întrebărilor care ni se puneau din Timișoara, de la artiști revoltați, scriitori siderați. Mi s-a păut decent să fac un pas înapoi. Demeter apărea, constant, în fel de fel de funcții. O vreme, o situație personală ne-a apropiat. Și atunci i-am ținut partea. Nu este nevoie de niciun fel de detaliu. M-a afectat profund și nu am cum să uit vreodată lovitura pe care cîțiva oameni de teatru, printre care și Demeter, i-au administrat-o lui Ion Caramitru, fiind în comisia de evaluatori ai unui interval anume din perioada direcției Teatrului Național din București. Mai mult decît corectitudine, să fim serioși, a fost un gest revanșard, cocoșeala unora care, orice ar face, nu au cum să aibă dimensiunea unei personalități ca aceea a lui Ion Caramitru. Dar au avut un context în care să ne arate că au și ei un grăunte de putere. De atunci, ne-am îndepărtat. N-am pus niciodată la socoteală „încurcătura“ creată în spate, în jocuri mititele, care a îngreunat aducerea la București a unei producții selectate de mine pentru Festivalul Național de Teatru, un spectacol pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
În lumea teatrului, în cea artistică, complexă, s-au produs, la rînd, nenumărate erori făcute de ministrul Culturii. Grave. Concursuri eșuate pentru posturi de manager la teatre, opere, muzee ce țin de această instituție. La rînd. Am resimțit totul ca pe o imensă destabilizare. O demonstrație de partea cui este puterea. Nimic clar, eficient, corect, deși s-a supralicitat cuvîntul „transparență“. Am asistat la un spectacol teribil. Cînd anumite decizii au continuat să lovească breasla mea, cei mai mulți directori de instituții publice din subordinea ministerului au tăcut, și-au apărat poziția și viitorul ei. Tăcerea este și ea o parte a complicității. Ceea ce nu știm ridică în continuare stupoare. Trăim minunîndu-ne. Legi care sînt introduse prin comisii ale Parlamentului care pun în pericol uniuni de creație, artiștii din toate breslele. Nimic nu poate să oprească șirul inexplicabil de măsuri care pedepsesc cultura și nicidecum nu o susțin, nu o ocrotesc și nici aroganța, lezările față de cei care își exprimă alt punct de vedere. Guvernul este aruncat peste bord acum jumătate de an. Din acest guvern, la cererea UDMR, ministrul Culturii își dă demisia. Se precizează: de onoare. Dar rămîne în funcție și ni se spune că Bolojan nu a semnat actul. Demisia este o decizie unilaterală, nu trebuie semnată decît de cel care o formulează. Lăsînd la o parte că situația este absurdă – demisionezi dintr-un guvern demis – deciziile absurde se țin lanț. Știu cît s-a zbătut Andrei Pleșu, cîțiva oameni din minister, o echipă profesionistă, Uniunea Scriitorilor ca Tîrgul de Carte de la Frankfurt, din 2028 să se desfășoare responsabil, să fie un act major de cultură și pentru că România este țara invitată. Ceva cu totul remarcabil pentru noi. Meritele celor care au muncit pentru acest proiect național au fost minimalizate, nemenționate. Nici asta n-ar fi pentru prima dată. Am considerat toți că scopul scuză chiar și mijloacele de exprimare a eu-ului. Zilele trecute, un nou cutremur: se comunică oficial că Tîrgul de Carte de la Frankfurt va fi coordonat de Oficiul de Film și Investiții Culturale, OFIC. Habar nu am avut că există așa ceva. Caut și găsesc că este rezultatul comasării Studioului de Creație Cinematografică din București și Studioul VIDEO ART, printr-o ordonanță de urgență, OUG 39/2023. O decizie, și ea, atacabilă. Adică o instituție care are ca obiect de lucru, mă rog, așa deducem din titulatură, o activitate despre cinematografie este desemnată să conducă un asemenea proiect despre literatura română, edituri, scriitori, traducători, piața de carte, vînzări-cumpărări. Un spectacol uriaș care se pune în scenă pentru țara invitată de onoare la unul dintre cele mai mari tîrguri din lume. Specialiștii și echipa care au înfăptuit, greu, proiectul poate că și bugetul, au dispărut complet. Sînt anonimi și, acum, inexistenți.
Arta și cultura sînt îngenuncheate. ROALERT. Timp și energie folosite ca Sisif ca să oprim proiecte de lege ale căror consecințe grave nici nu pot fi numite, să redresăm aberații, lovituri peste lovituri care dezechilibrează motivația. Tot ce fac artiștii români în teatru, film, literatură, arte vizuale, numele mari, premiile, prezențele în prim-planul cultural al lumii nu contează. O instituție finanțată din banii guvernului dărîmă, disprețuiește, carotează. Sînt consternată.
Ceea ce nu putem ști este: DE CE?
Orice „comentariu“ venit din partea Ministerului Culturii, după așa o aberație, este nul și neavenit.