Haosul se adîncește. Politic, social, cultural. Se cască prăpastiile, iar de punți nu-i pasă nimănui. Ego-ul deține puterea. Vanitatea îl susține. Europa este sub asediu. Violența pune sacul în cap unei revolte pe care nu pot să o judec. Monumente arhitecturale unice sînt topite de foc. Ce înseamnă asta? Ură? Față de ce anume? Manifestarea unei neputințe de a repeta frumosul? Distracție, pur și simplu?
În țara mea, bornele s-au pierdut. Nu vorbesc acum despre dezamăgirea față de politic, față de anumite persoane. Nu vorbesc nici despre stupoarea față de realitatea de a nu avea guvern de șase luni. Indignarea nu s-a ridicat la nivelul unui protest. Simt tot mai mult că viețuim sau supraviețuim în milioane de cărări paralele. Fiecare cu interesul lui. Un element nou: frica. Pozițiile se iau acum pe rețele. Acolo se tranșează, acolo se exprimă toată lume. Liber. Și, mai ales, absolut toți se pricep la teatru. Scriu, emit judecăți, „îmi place“ sau „nu-mi place“, înlocuiesc argumentele. Gîndirea critică este dată deoparte. Tocmai acum. Vizibilitatea unora este mai importantă decît autoritatea într-un domeniu. Sîntem buni și pricepuți toți, la toate, ne dăm cu părerea, postăm. Aplomb. Nu avem studii de muzică sau de istoria artei, nu-i nimic, scriem „cronici“. Așa cum țara s-a împărțit exact în două în 2024, așa este și în artă. Orice afirmație formează imediat tabere. Cine este pro și cine contra, se contabilizează nume și numere. Dezbaterile majore au dispărut. Polemicile de idei, la fel. Aproape liniște în legătură cu anii de interimat ai directorilor de teatru din București, ceva ilegal, cu eșuarea concursurilor organizate de Ministerul Culturii, cu nume care nu au ce să caute într-o comisie, cu nume, cam aceleași, purtate în fiecare comisie indiferent dacă este vorba despre direcția unui teatru, a unei opere sau a unui muzeu, nume care își aranjează prin acest tip de „ascultare“ propria reușita în concursul viitor, ce-i vizează direct, reguli modificate după începerea jocului, condiții restrictive pentru participarea la un concurs – ca să te poți înscrie la funcția de manager la Teatrul Național din București și, acum, la Naționalul din Cluj trebuie să ai zece ani de vechime de conducere, idee ce duce imediat la identificarea celor care ar putea să corespundă. Cîțiva din tot fenomenul. Sau la întrebarea „cui îi este dedicat“? Aranjamente peste aranjamente pe care le observ cu stupoare. O mînă spală o alta și amîndouă dezmiardă puterea. Nu valoarea. Interesul, interesele, anumite „nume”-centre de influență. Distrucția este doar la un click distanță. Construcția… aici se complică treaba.
Scriu aceste rînduri cu o tristețe imensă. Cunosc ce face Kato Csilla pentru ca Festivalul de Film „Astra“ de la Sibiu să existe! La sfîrșitul săptămînii, cînd a fost deschiderea acestei ediții, un amic comun mi-a scris că Csilla a leșinat pe scenă, imediat după speech. Era în sală. S-a gîndit imediat la mine, la toate problemele grave de sănătate pe care le-am avut în anii Festivalului Național de Teatru, leșinul pe stradă, salvarea, Spitalul Municipal.
Csilla Kato, directoarea Festivalului de Film „Astra“ s-a prăbușit anunțînd deschiderea acestei ediții. Cui îi pasă? Cui îi pasă mai mult de două zile și puțină agitație pe rețele? Cine vrea să rupă șirul de aberații care trebuie traversate ca niște furci caudine ca să oferi ceva consistent pentru comunități, specialiști?
Miniștrii vin și pleacă. Cei mai mulți nu fac nimic. Unii fac foarte, foarte mult rău. Cîțiva, extrem de puțini, au avut viziune, strategii, au construit legi, fapte drepte, s-au bătut în ședințe de Guvern pentru un procent mai decent pentru cultură. Sînt și unul, poate doi miniștri care au dat banii înapoi. Nu știu dacă au primit coroniță, știu cîtă nevoie aveam noi de ei. Miniștrii se întrec, parcă, pentru diploma de „ubicuu“, se trag în poze. Nu mai au timp pentru munca efectivă. Mi se învîrtește capul, corpul mi s-a strîns. Cine va rupe pisica? Va mai rupe cineva pisica? Va face cineva reforma în cultură, în legile de finanțare anuală, în legi la Ministerul Muncii, în strategii simple, fără limba de lemn care nu spune nimic?
Ni se pare normal ca să ofere cineva valoare. Facem cîteva poze, postăm sau nu evenimentul, bravo, altceva la rînd. Nu-i pasă nimănui de ce este în spate. Dacă am trăi într-un loc normal, ar fi perfect justificat. Dar nu. Aici nu sînt legi pentru finanțare, sponsorizare, aici nu se primesc fonduri din vreme. Doar pe ultimul metru. Mori de inimă, biletele nu se pun în vînzare din vreme pentru că nu s-a semnat contractul cu finanțatorii, nu poți să faci rezervări la hoteluri cu luni înainte sau să cumperi bilete de avion și să faci economii enorme. Nu. În fiecare an, absolut în fiecare an o iei de la capăt. De la poalele muntelui. Lungul drum ca să urci iarăși bolovanul în vîrf. De ce? Pentru că îți iubești breasla. Pentru că cineva a crezut în tine că poți să muți și munții, că poți să fii inventator, magician, că poți să imprimi valoare, eleganță, rafinament, să formezi gustul, să poată fi văzute și la București marile, chiar marile spectacole de teatru și dans ale lumii, că poți să aduci artiștii împreună, că pot să-și vadă producțiile, să stea de vorbă, să știe unii de ceilalți, să afle ce mai este în lume.
Știu cum este să lupți pentru o idee. Chiar și contra valului. Fără legi, fără susținerea instituțiilor care de asta sînt. Știu cum este să fugi după finanțare, să mergi din sponsor în sponsor, nu o zi, o lună, ci ani, să construiești o echipă profesionistă și morală, să te duci peste orice primar, de orice culoare politică, peste orice ministru al Culturii sau, mai eficient, prim-ministru, să mergi ca să deblochezi bani. Finanțarea. În ultima secundă. Mereu în ultima secundă. Știu cum este să-ți petreci ziua de naștere la Guvernul României ca să explici același lucru, ca să determini o soluție, o ultimă soluție cu nici o lună înainte de începerea Festivalului, să faci uz de nume și de autoritate, de relații, de orice relație ca să fie Festivalul. Știu cum este să plîngi. Singur. Să-ți umble urletul prin cap, prin viscere, prin inimă. Știu minutele de agonie în care chiar ai vrea să renunți la orice zbatere. Știu cum este să faci pledoarie pentru artă, cultură, educație, chiar și atunci cînd te afli într-o celulă de criză pentru că un dement, o rețea, omoară tinere în țara asta. Știu cum este să intri de pe stradă, pe o ploaie apocaliptică, udă leoarcă, în sediul luxos al unei bănci mari, franceze. Și să primești finațarea cea mai generoasă oferită pînă atunci pentru un „manifest al tinerei generații“, „West side story“, pentru un proiect cultural. Știu cum este să mergi la președintele țării ca să acorde înaltul patronaj, înainte ca asta să devină ceva mai obișnuit, să ai liste pentru decorații înalte pentru cei mai mari artiști și să plutești de bucurie cînd le vezi față plină de lumină. Știu cum este să întîlnești oameni cultivați, bancheri, avocați, și să îi ai parteneri. Știu cum este să trăiești „Colectiv“. Și să identifici atitudinea corectă pentru tot spațiul de artă din acele zile, amînări de spectacole. Știu cum este să stai nopțile cu tehnicienii, mașiniștii, oamenii de la lumini, sunet ca să îi susții și să se respecte programul întocmai. Știu cum este să vrei mai mult, mai complex, mai variat, cu expoziții de scenografie, cu concerte, cu spații de joc noi pe care să le introduci în circuit, cum este să stai cu Mona Muscă, ministrul Culturii, de pildă, și să cauți o variantă legală a unei hotărîri de guvern ca să se adauge Festivalului o componentă internațională. Știu cum este să fii înjurat pentru că nu ai luat nu știu ce spectacol sau nu ai cedat unor pretenții aberante din partea unor directori sau șantajelor de toate felurile. Știu cum este să nu simți la vreme solidaritatea. Să ai gustul amar al micimii omenești. Poate că… poate că ar fi trebuit să las modestia mai la o parte, să povestesc parte din erori și orori, din strădania eroică a unor oameni din echipa mea, despre munca lor fără oprire atîția ani pentru o construcție remarcabilă: Festivalul Național de Teatru. Poate că… ar fi trebuit să le spun zilnic că sînt nemaipomeniți, profesioniști exemplari, că fără ei nici să visez nu aș fi îndrănit.
Directoarea Festivalului de Film „Astra“, Kato Csilla, a spus: STOP JOC. Nu este doar jocul ei. Al unei persoane. De douăzeci și opt de ani. Nu este doar responsabilitatea ei. Nu este doar lupta ei cu oamenii trecători ai puterii și funcțiile lor. Poate că este momentul să fim solidari. Cu adevărăt. Eficient. Să arătăm ce nu merge, unde, de ce. Să nu stăm deoparte doar că să nu pierdem privilegiile personale sau ale cercului proxim.