Este firesc, concertele maeștrilor – cele ale membrilor juriilor – sunt urmărite cu interes atât de către marele public, cât și în mod cu totul special de către tinerii concurenți promovați de la o etapă la cealaltă a competiției sau de către cei care înțeleg a învăța din experiența colegilor sau din propria lor experiență competițională.
Au fost – în acest sens – câteva evoluții ale maeștrilor, evoluții pe care le consider ca fiind emblematice. Pentru noi toți. Pentru viața muzicală însăși. Pentru ceea ce am putea denumi ca fiind nivelul cel mai înalt al vieții muzicale.
Trebuie observat, evoluția violonistei Mihaela Martin pe parcursul întregului recital cameral s-a dovedit a fi fost realmente exemplară. A fost susținut la Ateneul Român în cadrul seriei prezențelor de specială reprezentare susținute de maeștrii membri ai juriilor.
Am în vedere ținuta violonistică a muzicianului performer, cultura sa stilistică, relația realmente funcțională, stimulatoare, pe parcursul comunicării cu colegii muzicieni, în cadrul celor trei tipuri de formații în care a fost implicată.
Mă voi referi în primul rând la cea de a doua Sonată în sol major pentru vioară și pian de Edvard Grieg, lucrare foarte rar abordată în programele curente de concert. A fost prezentată în compania pianistului Enrico Pace, colaborator atent în definirea inclusiv a coloritului timbral, unul de aleasă calitate. Au mai fost prezentate Trioul în do minor de Beethoven, o lucrare de tinerețe a compozitorului, lucrare oferită în compania violistului Miguel da Silva, a violoncelistului Valentin Răduțiu, membru al juriului ediției actuale a concursului.
Programul a culminat cu prezentarea celebrului Cvartet cu pian în sol minor de Johannes Brahms.
În adevăr, Mihaela Martin confirmă în continuare – de această dată inclusiv în calitate de președintă a juriului concursului de vioară – confirmă, deci, statutul de muzician complex. Este artistul de aleasă implicare în definirea opus-ului pe care îl susține. Iar aceasta în relația cu colegii de formație, alături de care definește inclusiv natura stilistică a opus-ului în care se implică.
Cu luni în urmă, ne aducem aminte, a oferit publicului Filarmonicii bucureștene, o versiune enuziasmantă a celebrului concert de Aram Haciaturian.
Personalitate artistică temeinic constituită, pianistul Nelson Goerner este muzicianul pentru care harul comunicării artistice este atât de firesc argumentat de nivelul unei abordări realmente lucide. Pianistica sa este captivantă, permanent stimulativă în a te conecta la marele fenomen privind cultura muzicală.
Am avut prilejul de a-l fi urmărit la București, la Ateneul Român, cu prilejul unor ediții anterioare ale Concursului enescian. Pentru prima dată ne-a vizitat cu peste trei decenii în urmă, în calitate de tânăr artist, remarcat și invitat de dirijorul Horia Andreescu, în concertele de la Sala de Concerte Radio.
Recitalul oferit recent, cu prilejul Concursului enescian, s-a dovedit a fi fost un eveniment autentic. Pornind de la concepția programului și până la realizarea efectivă a acestuia.
Tocata în do minor BWV 911 de Bach – lucrarea de deschidere – nu a fost preluată din repertoriul organistic! Realizată la pian, Goerner îi conferă stabilitatea pilonilor armonici ce poate doar sugera în anume momente natura evoluției organistice. Dar fără a o imita în mod explicit. Indiscutabil, preluată la pian, lucrarea dobândește valori mai apropiate gândirii bachiene înseși.
Pe de altă parte, întregul climat muzical-poetic al lui Robert Schumann a fost magistral împlinit în cadrul marii Fantezii în do minor op.17. Fantezie și pasiune, Energie definită inclusiv în „mișcarea lentă menținută în nuanțe reduse“ constituie indicații ale autorului, indicații care – la Goerner – definesc o conduită preluată de muzicianul performer, conduită devenită a fi, în acest caz, a sa proprie.
Și aici, dar mai evident pe parcursul Sonatei celei mari, în do minor, de Franz Schubert, calitatea de „povestitor“ romantic de expresivitate quasi vocală este preluată de muzicianul performer și redată nouă, de o manieră coerentă ce amintește, în anume momente, structurile „clasice“ ale genului. Am în vedere mișcarea menuetului.
Nemanja Radulović nu este un nume nou pe scenele noastre de concert! A fost aplaudat cu vădit entuziasm, cu ani în urmă, tot pe scena Ateneului, cu prilejul ediției din anul 2001 a concursului enescian. Cu un sfert de secol în urmă i-a fost decernată distincția supremă a competiției!
De această dată a reapărut inclusiv în calitate de membru al juriului concursului de vioară. Pe scena Ateneului a fost însoțit de pianista Laure Favre-Kahn.
În mod cert, Radulović este artistul unei comunicări de temeinică consistență expresivă. Vibrația corzii sub imperiul arcușului său capătă o adre sare comunicativă. Întreaga sa ființă vibrează atât în zona repertoriului romantic – am în vedere celebra Sonată în la major de Cesar Franck, cât și în zona climatului lăutăresc, imagistic al celebrei Fantezii pentru vioară și pian, Tzigane de Maurice Ravel.
Pe aceeași direcție privind conturarea plastic imagistică a evoluției violonistice s-au orientat și momentele muzicale preluate din muzica de scenă a baletului Romeo și Julieta sau Marele Vals din Cenușăreasa de Serghei Prokofiev.
Virtuozitatea înaltă susținută de caracterul puternic expresiv al comunicării, transparențele sonore de mare suplețe timbrală, pitorescul apariției sale scenice, îi conturează personalitatea artistică ce rămâne captivantă. Este cazul a menționa prezentarea acestui opus cu totul special care este Sonata pentru vioară solo, lucrare cu totul aparte datorată marelui compozitor rus. A fost scrisă spre sfârșitul anilor ’40 ai secolului trecut și a contribuit și aceasta, în mod indiscutabil, la redactarea celebrului decret emis de Comitetul Central al PCUS împotriva „formalismului“ din muzica sovietică.
Este o lucrare complexă de o „diabolică“ – aș numi-o – virtuozitate. Imi permit a menționa faptul că lucrarea a fost prezentată, de această dată pentru prima oară, pe marea scenă a Ateneului. Dar cu sens – l-aș numi – mai mult experimental virtuoz, a apărut în stagiunile tinerilor violoniști, în programele de la Sala Mică.
Omagiind ospitalitatea gazdelor, în deschiderea programului său, Radulovic a prezentat celebrele Dansuri populare românești de Béla Bartók, suită de un fermecător caracter pitoresc, lucrare notată de marele compozitor cu mai bine de un secol în urmă.
A fost însoțit la pian de pianista franceză Laure Favre-Kahn, muzician care – în bună parte a recitalului – a supra dimensionat dinamica sonorităților, printre altele, lăsând deschis capacul instrumentului. Iar aceasta într-un recital de natură camerală și deloc solistică.
Se mai întâmplă!