Ajuns la ediţia cu numărul 21, Animest este festivalul bucu reştean internațional cel mai aşteptat, pentru că arta a opta românească avea nevoie de el să renască şi să prospere. Şi aşa s-a întâmplat în ultimele decenii, după ce, în primele două de după revoluţie, am înregistrat doar involuţii şi aproape absenţa realizărilor în domeniu. Puţini îşi mai aduc aminte că, la scurt timp după înfiinţarea studioului specializat, Animafilm, Mamaia a devenit al doilea festival specializat important în domeniu, după Annecy, cu doar câteva ediţii, în 1966, 1968 şi 1970. Apoi festivalul a devenit victima „noii politii“ ceauşiste după vizitele în China şi Coreea din 1971, când dictatura sa a început să se umfle, ajungând la cotele insuportabile care i-au provocat căderea şi disparţia la finele lui 1989. Poate şi mai puţini ştiu că noi am cedat atunci licenţa noastră de festival de animaţie de categoria 1 studioului Zagreb, care a fondat Festivalul cu acelaşi nume, fiind, cel puţin până în 1990, al doilea cel mai important în lume şi probabil cel mai important pentru ţările balcanice. Îmi prezint scuze că-mi aduc mereu aminte de lucrurile astea când are loc Animest, dar realmente am avut un trecut strălucit în domeniu (mai ales după Palme d’ Or-ul lui Gopo la Cannes cu Scurtă istorie în 1957). Şi, după calitatea peliculelor selectate în secţiunea românească anul acesta, speranţele legate de viitorul animaţiei noastre nu par deplasate.
În cele nouă zile ale festivalului(2-11 octombrie) au fost proiectate mai mult de 200 de scurt şi lungmetraje de animaţie din lumea întreagă, dovedind, mai mult decât altă dată că acest mediu nu e o distracţie pentru copii, că poate aborda cele mai preocupante teme din lume într-o formă originală, uimind prin tehnică şi cucerind prin emoţia transmisă. Că tehnologia, în epoca digitală pe care o trăim, s-a dezvoltat vizibil şi profitabil pentru animaţie, am regăsit multe dovezi anul acesta. Aşa cum scriam nu cu mult timp în urmă, animaţia a renăscut la noi şi graţie familiarăzării tinerilor cu noile tehnici digitale, făcând mult mai accesibile mijloacele de realizare decât înainte. Avem exemplul unui scurtmetraj românesc la această ediţie, Happy New Year!de Radu Gaciu, selectat cu puţin înainte în competiţia oficială a Encounters Film Festival din Marea Britanie, selectare care face filmul eligibil pentru Animated Encounters Grand Prix şi pentru Premiul Publicului. Nu e lipsit de importanţă că acest festival este calificator pentru Premiile BAFTA, BIFA şi European Film Awards, oferind şi şansa calificării pentru Oscar. Realizat pe parcursul a cinci ani, filmul lui Radu Gaciu este un proiect impresionant, mixând animaţie digitală 2D cu fotografii tratate, completate cu aproximativ 100 de lucrări unice pictate în acuarelă. Ca multe dintre filmele de animaţie ale ultimelor decenii, şi Happy New Year! foloseşte actori cunoscuţi ca model de personaj şi ca voce, de data aceasta Ana Ularu şi Ana-Maria Guran în principal, în rolul celor două surori gemene reunite după mulţi ani şi amintindu-şi de abuzurile tatălui lor. Ana Ularu declara că a fost atrasă „de ideea misterului atât de bine creat, a unui destin inevitabil, cea a tainei şi alchimiei nedesluşite a relaţiilor de familie, metafora comunicării între planuri şi forme de existenţă şi impasibilitatea elementelor în faţa tragediei umane“.
Dar premiul secţiunii româneşti a fost acordat, de juriul international, unui alt scurtmetraj inovator, mai aproape de formula documentarului de animaţie, Aici a fost un parc, scurtmetraj cu mulţi autori, care se recomandă Collective IOR, dorinţa lor de a interveni în societate fiind inspirată de drama transformării parcului IOR într-o ruină. Dialogurile spontane cu locuitori ai zonei care mărturisesc a avea legături biografice de neuitat cu acest loc întregesc impresionanta acumulare de imagini care ilustrează atât fazele distrugerii parcului cât şi încercările actuale de a-l reconstrui. Grafica foarte diversă (cu mulţi realiztori semnatari ai proiectului), ce alternează cu imagini filmate şi fotografii vin să adauge argumente privind importanţa locului, „ o terapie gratuită“ pentru unii care-şi regăseau în plimbările în aer liber motivele de a reflecta şi supravieţui în vremuri grele Filmul vine să completeze protestele începute în 2013 şi să pompeze speranţă în piepturile celor care mai cred că parcul IOR va redeveni cee ce a fost. Multe alte scurtmetraje româneşti au interesat, precum cele semnate de Anca Damian (Motherhood), Carmen Maria Dumitru (Catharsis), Maria Adelina Petrescu (Prinţul Corvin) sau Ioana Tudor (Prin porţelan). Cert este că am avut o imagine de ansamblu variată, cu autori/sau mai mult autoare stăpâni pe mijloacele grafice dar şi pe cele digitale.
Aceste consideraţii se potrivesc şi secţiunilor cu filme străine (scurtmetraje, documentare sau filme studenţeşti) din care s-au ales premiile importante. Este, de pildă cazul filmului Cosmonauţii al slovenului Leo Cerniċ (câştigător şi al trofeului ediţiei dar şi al premiului publicului), o poveste cu accente umoristice despre nevoia ge nerală de iubire a oamenilor de pe Terra care o duc până în spaţiul cosmic. A impresionat şi do cumentarul, premiat la categoria lui, Doug and Me de Cecile Fountain Jardim , bazat pe documente de familie şi care îl evocă pe unchiul Doug, mort tim puriu de SIDA. Au rămas în memoria spectatorilor şi scurtmetrajele-clipuri muzicale dintre care au fost premiate ex aequo Beggar s Runt Westerner de Amatija Pisacic şi Ohoiohoi Syndrome de Nogrillcore(Taiwan) sau realizate prin mijloace VR (Realitate Virtuală) pre cum premiatul Linia al japonezului Naho Kamimura.
Şi competiţia „Pitch, please“ a lăsat câteva speranţe vii, mai ales privind proiectele premiate, pe care sperăm să le vedem ca filme la ediţiile următoare, semnate de: Teodora Crăşmăriuc, Adèle Coulloudon şi Radu Popovici, Alex Halka şi Lavinia Petrache. Cum tinerii au dominat competiţia, să amintim şi Premiul acordat de Juriul adolescenţilor Celui mai bun film pentru copii (The Great Dreamscape de Remi Durin – Belgia) şi Light’ Pillar de Zao Xu – China). Şi premiile pentru scenariu mi se par importante, anul acesta fiind acordate scurtmetrajelor Trupa lu’ Balaur (Călin Ene şi Miruna Şmit) şi Groapa (Ioana Ichim şi Bianca Solimosy). Şi, pentru a încheia, nu se poate să nu amintesc premiul pentru lungmetraj acordat brazilianului Hijo de puta/Son of a Bitch de Otto Guerra, Eric Maradona, Savio Leite şi Tania Anaya. Sperăm să-l revedem curând pe marile noastre ecrane.