Recent a venit în România scriitorul norvegian Aslak Nore (n. 1978), autor de thrillere literare de mare succes – cu ocazia Festivalului NOD de la Brașov, dar și al unei întâlniri cu publicul la București (organizată de Editura Crime Scene Press, cea care îl publică). Un personaj în sine, fost soldat în Batalionul norvegian de elită Telemark, în Bosnia, și jurnalist în Orientul Mijlociu și Afganistan, cunoscător al Americii Latine și locuind în prezent în Franța (la Marsilia), Aslak Nore se dovedește și un scriitor de mare talent, autor de thrillere complexe, sofisticate și bine orchestrate, care știe să-și captiveze și să-și seducă publicul. A publicat mai multe cărți de nonficțiune și patru romane. Wolfsangel (2017) a fost bestseller național și a câștigat Premiul Riverton pentru cel mai bun roman de suspans din Norvegia în 2018.
Cimitirul mării (Crime Scene Press, 2026, traducere din norvegiană de Iulia Dromereschi), primul dintr-o serie centrată pe aceeași saga familială (influenta familie Falck), este un roman impresionant (de aproape 500 de pagini), care folosește maximum de ingrediente de gen pentru un maxim de efect asupra cititorului. Bine conduse și organizate, capitolele romanului sunt scurte și concise, cu dialoguri percutante și bine redate. Există și descrieri de peisaj (în buna tradiție a noir-ului nordic) – în acest caz, Aslak Nore vorbește despre o adevărată „cultură de coastă“ norvegiană (romanul pornește de la naufragiul real și controversat al unui expres de coastă norvegian, în 1940, în timpul războiului) –, personajele sunt introduse treptat, iar planurile temporale sunt mixate într-un mod de-a dreptul cinematografic (un fel de montaj de scene diferite ca în cinema, ale căror fire sunt strânse ulterior). Peste saga de familie, se suprapune un thriller de spionaj, cu conotații istorice și geopolitice. Romanul debutează cu sinuciderea misterioasă (se aruncă în mare, de pe faleză) a scriitoarei Vera Lind (95 de ani), la cabana ei de pe proprietatea familiei Falck. Vera Lind este mama lui Olav (septuagenar și el), puternicul cap al familiei, tată a trei copii: Sverre, Alexandra (cea mai apropiată de bunica ei, care-i spune Sașa, în amintirea tatălui său necunoscut, de origine rusă) și Andrea. Moartea bunicii e însoțită de dispariția testamentului ei, lucru ce produce tulburare în familia din Oslo, fiindcă mai există o ramură a familiei și în Bergen, și nu e exclusă posibilitatea ca Vera Lind să fi lăsat moștenire bunurile ei (sau o parte din ele) lui Hans Falck, celebru medic militar, nu atât de bogat ca Olav, însă cunoscut și admirat pentru munca lui, care a dus la salvarea multor vieți (copii și nu numai) în zonele de conflict ale lumii. Dincolo de testament și de conflictul provocat de moștenire, mai există însă un conflict important, ce ține de un teribil secret de familie – iar acest secret de familie e dezvăluit de Vera Lind în ultimul său manuscris din anii ’70, care a fost confiscat de stat și în același timp împiedicat de familie să apară. Dispariția Verei antrenează, așadar, o dublă căutare: a testamentului și a manuscrisului pierdut, ambele texte reprezentând pentru familia Falck o amenințare, pe de o parte financiară (pierderea moștenirii), iar pe de alta de statut și imagine – acestea din urmă esențiale pentru conservarea puterii și influenței publice și politice a familiei. E interesant, de asemenea, felul în care Aslak Nore combină istoria de familie cu istoria Norvegiei, fiindcă identitatea puternicei familii Falck, consolidată și dezvoltată după război, are de-a face cu povestea neelucidată a naufragiului expresului de coastă în 1940 (în care a murit Thor Falck, soțul Verei și întemeietorul familiei; or, discursul triumfalist de stat, în care Thor apare ca un erou salvator de vieți omenești, pare a avea, în cele din urmă, un substrat mult mai întunecat, de colaboraționism).
Saga de familie este, de altfel, în centrul tuturor intrigilor, care abundă în roman (cum spuneam, primul dintr-o trilogie de succes). Cimitirul mării este o narațiune despre putere, de familie și de stat, în egală măsură. Familia Falck deține, prin companiile sale maritime, putere economică și politică (are conexiuni până la vârf, în familia regală) și, prin înființarea fundației SAGA (sic!), dorește să obțină inclusiv influență culturală și prestigiu simbolic. Cum se întâmplă adesea, dincolo de intențiile caritabile nobile și de fațada onorabilă, fundația ascunde interese de putere obscure și spionaj ilegal. Iată un schimb de replici în acest sens între doctorul militar Hans Flack și un nou (și important) personaj care intră în scenă, Johnny (ce activează ca spion pentru serviciile de informații norvegiene):
„– O fundație a bogaților privilegiați, prin care aceștia fac gesturi caritabile, e un motiv suficient de iritare, fu de acord Johnny. Dar de ce ne putem teme din partea unei fundații care se bazează pe istoria războiului în Norvegia, negocierile pentru pace în Orientul Mijlociu și regimurile hibride autoritare din Europa de Est?
– Olav și SAGA au două fețe, Johnny. Tu vorbești despre cea netedă, în realitate un soi de falsă temelie, o fațadă care ascunde activități de spionaj și desfășurări de forțe care ies de sub controlul parlamentar.“
În ce privește luptele de putere în familie, narațiunea e la fel de interesantă: deși locuiesc pe același – vast – domeniu al familiei, Olav nu a vorbit cu mama lui, Vera Lind, de zeci de ani; referitor la succesiunea în afaceri, Olav ezită între Sverre (fiul) și Alexandra (Sașa, fiica), iar în cele din urmă, linia feminină câștigă, deși prețul de plătit va fi extrem de mare: Sașa, nepoata preferată și a Verei, se va găsi în poziția ingrată de a alege între a dezvălui secretul (manuscrisul) Verei Lind și a prezerva imaginea publică a familiei, fiindcă, așa cum i-a spus la un moment dat bunica, „uneori, loialitatea și adevărul se bat cap în cap“. Această temă a loialității familiale – clanul Falk are ca deviză „Familia înainte de toate/ Familia ante omnia“ – e centrală în carte, reprezentând ea însăși o formă de conservare a puterii interne. Scriitorul norvegian construiește cu bună știință personaje complexe, ambigue din punct de vedere moral, evitând schematismele de tip personaje pozitive vs negative, sugerând ingenios, prin aluziile la tatăl de origine rusă al Verei și inclusiv prin nume ca Vera și Sașa, un conflict psihologic tipic de proză rusească.
Dincolo de firele suspansului, abil desfășurate, romanul impre sio nează și prin nota țiile de detaliu, care arată un ochi format de prozator: observații psihologice și sociale de proză clasică, descripții fine de peisaj nordic, și în plus observații politice de culise (legate de conflictele din Orientul Mijlociu, de pildă) pe care numai un jurnalist cu experiență le poate avea (și Aslak Nore a fost un astfel de jurnalist). Conform unei fraze ce se repetă în cartea lui: „(În luptă, n.m.) amatorii vorbesc despre strategie, iar profesioniștii – despre logistică“, Aslak Nore dă dovadă, la rândul lui, de o bună logistică, nu numai de strategie în thrillerul literar pe care îl construiește. Și de ceva în plus – de seducție: „Literatura, la fel ca spionajul, e despre seducție, despre născocirea unei realități capabile să înșele dușmanul – sau cititorul – până când acesta nu-și mai dă seama c-a fost păcălit. Asta, dragul meu Johnny, este la séduction“, îi declară agentului Johnny fostul său șef, acum pensionat (un fel de M. pentru Bond), rezumând ingenios modul în care își construiește scriitorul (de suspans și nu numai) întreaga lui recuzită trompe l’oeil împreună cu galeria lui vie de personaje. Saga familiei Falck a fost comparată cu Millenium, de altfel, iar Aslak Nore pare să calce pe urmele suedezului Stieg Larsson în materie de succes. În orice caz, Cimitirul mării (și cu siguranță și celelalte două volume ale trilogiei) are toate datele unei ecranizări sau ale unui serial cu priză la public.