Istoria și gloria Teatrului Național din Craiova sînt legate direct de colaborarea cu regizorul Silviu Purcărete. Anii nouăzeci au însemnat definirea unei trupe, mari spectacole și plecarea în lume, invitații la cele mai prestigioase festivaluri, turnee, premii, cronici elogioase, un impact real asupra spectatorilor și specialiștilor, o re-poziționare a regiei, un nume nou, Purcărete, care a atras ca un magnet interesul și preocuparea, o revelație absolută pe plan internațional, o preocupare pentru a i se cerceta și analiza universul. La noi, o receptare precaută, o împachetare în etichete – teatrul de imagini – o distanță aproape constantă față de un tip de construcție complexă, stratificată, încărcată de sensuri, de cultură.
După cincisprezece ani, Silviu Purcărete revine la Craiova. Un moment. Marea întoarcere, cum s-a numit. Mi-am dorit-o și eu, ca foarte mulți. Ca o închidere de cerc și ca deschidere a unuia nou, o suprapunere, intersecții. Trupa, aproape nouă, cu profiluri distincte, puternice, îndrăznețe, cu experiențe de lucru cu Declan Donellan, cu Radu Afrim, merita să se întîlnească cu cel care i-a modelat pe ceilalți colegi, cu cel care i-a fixat definitiv în istoria teatrului mondial ca un fenomen, cu un alt fel de a vedea teatrul și lumea, cu cel al cărui nume are o anumită rezonanță în rostire acolo, la Craiova, în anumite cabine, culise, ateliere, regrupare, repetiții. Întoarcerea este Regele Lear. Shakespeare. Premiera a strîns actori și regizori din București, dar și pe „veteranii“ trupei din Craiova. Un fel de ritual în plus. O aură. Scriu imediat ce am ajuns acasă. Un drum tăcut, prin ceață, cu gînduri multe. Scriu ca să revin. Marea întoarcere are atîtea fire și țesături, atîtea legături primejdioase, descarnează țîfna omenească, o siguranță a înfumurării și a medaliei ce cade pe partea cealaltă. Viață și moarte. Excentricitate și consecințele ei. Morfologii verbale și umane. Personaje oribile. Dezumanizate. Dar și lumina salvării. Palidă ca un bec de recuzită. Ca un punct de lună a tainelor de nedezlegat.
Regele Lear este un text dens, stufos, cu teme puternice. Spectacolul lui Silviu Purcărete este dur, neiertător, apăsător, direct. Frust. Este în primul rînd o analiză profundă și amănunțită pe text, pe fiecare situație și relațiile ce provin de aici în prim plan sau în multe planuri secundare. Aș spune că este o cercetare a cuvîntului și cîmpului semantic, un laborator Shakespeare care pune sub lupă structura și țesătura unei construcții ample, cu replici întinse, cu pilde, cu tîlcuri diferite, cu transformări și înscenări la vedere. Purcărete pune cîteva accente decisive. Fără să deturneze ceva. Accentele tranșează un cîmp deschis de bătălii și de iluzii. O piesă crudă. Un spectacol ca un studiu anatomic al minții diabolești și sfidătoare a omului. Un studiu al tipurilor de putere și de paranoia, de nebunie și de înnebunire, un studiu cinic, ca piesa, necarnal, visceral și intens. Se joacă cu publicul așezat pe gradene, pe scena mare, într-o amplasare de „U“, ce închide un culoar lung și adînc, pînă la cortina de fier. Un fel de spadă gigantică. O cruce pe care se joacă vieți și destine, un hazard declanșat de un gest. Toată scenografia lui Dragoș Buhagiar nu se abate de la atmosfera austeră, minimalistă, de la un teatru doar al unor elemente de decor – masa festivă, un scaun, o construcție primitivă de lemn pentru butuci, cîteva cortine de plastic pe un fundal, o cutie de carton, butaforii simple, ca un desen naiv. Un bal. Un anunț. Mic fast și toalete elegante. Multă ipocrizie. Regele Lear al lui Claudiu Bleonț intră ca un cofetar ilusru, ce duce un tort imens spre masa de ospăț. Pînă atunci, în capul ei, nemișcat și sumbru, Edmund. Un fiu nelegitim și aprig. Cel ce va conduce moartea peste tot. Anunță că-și împarte regatul celor trei fiice, în funcție de vorbele îngrețoșat de dulci ale lingușelii care să măsoare iubire față de tată. Purcărete pune pe scenă de la început miza unui joc teribilist, lipsit de orice consecință, de orice responsabilitate: îmărțirea unui regat. Regatul Britaniei. O umoare. Un fel de hocup-pocus. O sfidare a oricăror fel de legi. Chaplin-Hitler se joacă cu globul pămîntesc. Lear, cu un tort întreg, cît un regat rotund. Se taie feliile. Cordelia, fata cea mică, tace. Nu face pasul în arenă. Mînia se abate asupra ei. Este alungată, dezmoștenită. În exil alege să plece și Ducele de Kent, Angel Rababoc. Un gest puternic, o cheie pentru alegerea lui Purcărete: Furios, Lear o mînjește pe Cordelia cu frișcă pe față. Un machiaj, un chip, un personaj peste celălalt: Cordelia și Bufonul, două personaje interpretate de aceeași actriță felliniană, Costinela Ungureanu, un altfel de gnom în Bufon, și sarcastic, dar și ocrotitor, o Cordelia tandră și vulnerabilă, un corp ce ia orice formă, o voce ce se schimbă mereu sub fețele uimirii. Ochi care văd dezastrul și nu îl pot împiedica. Un corp abil, ascuns sub un basc și purtînd pantofi bărbătești cu cincipsrezece numere mai mari, pantofi de clovn, un trup de femeie travestit în alură masculină. Feminin/Masculin și tema travestiului la Purcărete, explorată din nou, altfel. O anume fragilitate și candoare conduc partiturile Costinelei Ungureanu.
Lear va pleca triumfător pe un drum lung, necunoscut, de fapt, aglomerat cu obstacole și neprevăzut, cu încercări teribile și umilințe. Pe această cale îl însoțesc exact cei doi pe care i-a alungat de la curte, i-a înjosit și coborît din drepturi: Ducele de Kent, ce-și unge fața cu cremă albă, tot la vedere, marcînd noua identitate, și Bufonul, Cordelia, de fapt, fiica iubitoare. „Travesti“-ul lor, albul măștii de clovn, este extrem de emoționant. Opțiunea regizorului pentru suprapunerea Cordeliei cu Bufonul are argumente în text, în originalul englezesc, în montările vremii. Dar intensitatea acestei alegeri atent justificate prin cuvînt și gest, prin trasee complet paralele ale celor două personaje, prin dilatarea timpului pînă cînd intră Bufonul, prin traducerea lui George Volceanov și adaptarea lui Purcărete – adresarea „unchieșule“ devine aici, „tăticule“ – copleșește pentru că implică direct la suferința Regelui. Kent și Bufonul/Cordelia sînt martorii. Însoțitorii degradării și ai umilințelor. Batjocurii. Poartă crucea lui Lear împreună cu el. Nedeslipiți. Ca brațele ce completează corpul unui obiect al martiriului. Lear și cei doi martori mărturisitori.
Un personaj mare din acest text: Gloucester. Și un Actor impecabil: Sorin Leoveanu. Năuc la bal, bine aghesmuit cu șampanie, nesigur pe echilibru, hîtru și în dispoziție bahică, ușor desprins de realitate și încă bîntuit de povestea celor doi fii, Edmund, cel nelegitim, și Edgar, cel extravagant, Gloucester pare să aibă reacții întîrziate, cu mult popas în propria poveste. Sorin Leoveanu se vîră în acest personaj și îl poartă în tot specatcolul ca pe un dublu. În cuvînt, în privire, în tăceri, în gesturi, în disperare, în fumul de trabuc, într-o rostire perfectă, cu o tehnică desăvîrșită, un exercițiu al unei maturități și al unui cod Purcărete de la care nu se abate cu nimic.
O construcție scenică majoră este Edgar al lui George Albert Costea. Impresionant. Salturi de la un registru, la altul. O tonalitate perfect aleasă. O emisie nobilă. Un personaj puțin ludic în amarul lui. Fără nicio alunecare în melodramatism. Care rostește finalul spectacolului sec, alb, ca pe o sentință.
Război afară. O tensiune în realitatea zilelor și nopților ultime. Război înăuntru. Pe scenă. Un „Lear“ care mă apasă. Îmi aduce umerii în față. Mă urmărește. Mintea lui Purcărete care mișună peste tot. Și tema bătrîneții. Și tema Scrisorilor. Și vinovăția. Și viața. Și moartea. Și metalicul greu al consecințelor.