A reduce opera literară a celebrei scriitoare canadiene Margaret Atwood la o unică temă a feminismului (vocabulă ce are ea însăși o amplă deschidere ideatică) ar însemna o nemeritătă limitare și o ignorare vinovată a ceea ce este atât de pregnant în arta sa narativă – acea fluiditate a temelor și genurilor literare, abordate în scrieri ce cuprind romane, proză scurtă, eseuri critice, publicistică și poezie. Și ar mai însemna, totodată, și o cădere în capcana titlurilor unor romane ale sale, precum Povestea slujitoarei, Femeia comestibilă sau Mireasa tâlhărită, ce ar direcționa cititorul către unilateralitatea unui demers interpretativ, în pofida a atât de ofertantei bogății tematice a autoarei.
Dar avertismentul de mai sus, căruia i-am putea conferi și semnificația unei precauții, nu exclude, în același timp, situarea acestei scriitoare, atât de complexe, în galeria cunoscutelor creatoare, care au îmbogățit tema feminismului cu o amplă meditație asupra destinului și existenței femeilor în societate. Pentru că, și Margaret Atwood, cât și celelalte scriitoare care s-au dedicat acestei teme, au făcut din identitatea feminină, fiecare în maniera sa proprie și într-o infinită gamă de portrete remarcabile, un univers fascinant, de la o morală a feminității, la un radicalism militant, cu ale sale politici de gen, relații de putere în cuplu și, desigur, sexualitate.
Temă deosebit de amplă, feminismul literar nu trebuie confundat, cum adesea se mai întâmplă, cu feminitatea, adică acel ansamblu de trăsături care constituie specificul feminin, cum se precizează într-o definiție consacrată, și care ține, mai degrabă, de omagierea femeii prin artă.
Istoria literaturii femi niste a cunoscut o constantă evoluție modificatoare, de la radicalismul lui Germain Greer, cu a sa The Female Eunuch, și Bell Hooks, la o mai calmă pledoarie pentru identitatea feminină din operele unor scriitoare precum Emily Dickinson, Surorile Brontë, Katerina Mansfield, Virginia Woolf, Marguerite Duras.
Sunt, totuși, două scriitoare care depășesc cadrul tematic romanesc în care sunt „angajate“ autoarele amintite mai sus : Marguerite Yourcenar, cu romanele sale care dezvoltă acea ambiguitate a relațiilor erotice, dincolo de genuri, dar și cu misterul ce înconjoară întruchipările unor personaje plutind între vis și realitate, și, desigur, Simone de Beauvoir, purtătoare a „emblemei roșii“ a feminismului, precum și a acelui „existențialism ateu“ ; adică un total angajament pe pârtia „marxismului francez“, pe care a evoluat, cu „slalomările“ binecunoscute, și mentorul ei suprem, Jean-Paul Sartre.
Stăruind mai mult asupra celei care a „legitimat mișcarea feministă“, conform definiției Alinei Purcaru, nu putem să nu amintim operele sale reprezentative, Al doilea sex și Memoriile unei fete cuminți, scrieri cu puternic accent biografic, în care Simone de Beauvoir se oferă pe sine ca subiect, pledând împotriva mitului „eternului feminin“, spunându-ne, deci, cu o prezumată putere de convingere, că sexul este, în esență, o opțiune. Iată cum autoarea nuvelei Femeia sfâșiată, scriitoare care nu și-a trădat niciodată convingerile, poate accede și la performanța de a fi o vașnică precursoare a corectitudinii politice, „ideologie“ care, azi, face ravagii în lumea civilizată.
Paradoxal este că această scriitoare, care a militat, prin întreaga sa operă (romane, eseuri, memorii), pentru eliberarea femeii de orice constrângeri „fizico-sociale“, dacă-mi este permisă aceasă formulare, a trăit, în același timp, o „subjugare“ totală față de mentorul său politico-filosofic, Jean-Paul Sartre. Ar mai fi de re marcat faptul că până și în scrierile ei, aparent, mai „cu minți“, ca manifestare a feminismului, precum Imagini frumoase sau Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir își expune acea viziune existențialist-critică, întinzând cititorilor (sau, cititoarelor, nu-i așa!) capcana unor lecturi care, adesea, sunt în dezacord cu intențiile sale.
Dar scriitoarea care duce tema feminismului într-o altă dimensiune, îmbinând ficțiunea cu realismul social crud, este Margaret Atwood. Vasta sa operă romanescă, cu complexele sale strategii narative, îmbină într-un mod strălucit mitul și basmul poetic (continuând, într-un fel, viziunea lui Marguierite Yourcenar din Poveste albastră), religia și politica de putere, toate supuse forței întemeietoare a limbajului.
Atât în cele trei romane amintite, cât și în altele, precum Asasinul orb, Ochi de pisică sau Testamentele, romanciera pune sub semnul întrebării tema binelui, a răului și a moralității, unindu-le printr-o viziune apocaliptică, în care dezastrul poartă o singură semnătură – a omului desprins de umanitate. Republica Galaad, din Povestea slujitoarei, este un teritoriu al răului absolut, univers distopic al unei Americi sub regim teocratic, în care slujitoarea Offred, asemenea altor femei, este redusă la unicul „rol“ de „uter umblător“, obligată, împotriva propriei voinței, să dea naștere a cât mai multor copii. A naște copii pentru stăpâni, iată limita dezumanizării la care s-a ajuns în atotputernicia absurdului uman. Asistăm astfel la o excluderea criminală a femeilor din propria lor viață, la o veritabilă robie a sexului feminin. Totodată, întâlnim în această originală distopie, întreaga cumplită gamă a unei societăți totalitare: teroarea prin supraveghere, supunerea necondiționată, suprimarea oricăror drepturi.
O speranță, totuși, mai licărește, atât timp cât Offred își mai poate activa memoria altor vremuri, în care normalitatea însemna o viață de familie obișnuită. Iar această speranță a eliberării din captivitate este dusă mai departe de cele trei eroine din Testamentele, romanul ce continuă povestea acestor slujitoare ale absurdului uman.
În deplină consonanță cu imprevizibilitatea ce o caracterizează, în cel mai recent roman al său, Rău trupesc, Atwood, părăsind teritoriul ficțiunilor speculative, revine la tema unui realism social la fel de impresionant, transpus într-un thriller politic de mare forță narativă și ideatică. Miza romanului este, desigur, impactul iraționalului și a unei agresivității devastatoare asupra destinelor individuale și colective.
Chiar dacă acțiunea romanului este plasată într-un mic stat insular din Caraibe, avertismentul scriitoarei este general valabil. Acolo unde lupta oarbă pentru putere se instalează definitiv, ea degradează tot ceea ce ține de normalitatea relațiilor umane : dragoste, rațiune, încredere, compasiune. Nimic nu mai funcționează în limitele firescului, totul devine opresiv și inuman.
Povestea jurnalistei Rennie Wilford, cea care, sub amenințarea unei boli grave, își caută speranța salvării sufletești în acel teritoriu izolat, este, de fapt, epopeea unui eșec pe toate planurile; pentru că Rennie, femeia animată de cele mai nobile intenții, pierde atât în plan personal, cât și general uman. Lumea în care a intrat, și la ale cărei evenimente participă animată de cele mai bune intenții, este o lume care funcționează fără principii, după bunul plac al celor mai puternici, o lume necruțătoare cu cei care-i încalcă regulile. Iar în acest teritoriu sumbru, femeile (Rennie, Lora, Elva) suferă sau sunt ucise în modul cel mai barbar.
Finalul romanului aduce acea ironie amară, marca Atwood: Rennie, la aeroport, scăpată din acest coșmar, înainte de decolarea spre America, frunzărind revistele companiei aeriene, cu copertele și interiorul lor expunând imagini paradisiace ale insulei, cu plaje însorite, ape limpezi și trupuri bronzate, amăgitoare capcane, dincolo de care domnește o realitate necruțătoare.