Recompensat cu un premiu important, Premiul Médicis 2023, romanul Să ne rămână bucuria/ Que notre joie demeure de Kev Lambert (apărut recent în limba română la Editura Polirom, traducere de Sînziana Cotoară) a impus atenției publice – în spațiul francofon – o voce nouă și interesantă, venită din Canada. Reprezentant(ă) al (a) comunității queer (și-a semnat cărțile inițial Kevin Lambert, acum Kev Lambert), născut(ă) în 1992, cu studii filologice (masterat, doctorat) la Universitatea din Montréal și experiență de librar, Kev Lambert denunță în romanele sale tabuurile sexuale și inegalitățile sociale din societatea canadiană, și în genere din societățile neoliberale de azi. Dacă ar fi să fac o analogie, aș spune despre Kev Lambert că este un fel de Édouard Louis canadian, cu aceleași teme politice și sociale, pornind de la experiența biografică, cu același necruțător discurs intelectual de stânga, dar cu o stilistică complet diferită. Dacă Édouard Louis mizează pe o scriitură directă, precisă, adesea dramatică (a fost pus în scenă, de altfel), Kev Lambert practică în romanul Să ne rămână bucuria o frază joyceană și proustiană, amplă și arborescentă, un tur de forță și o provocatoare experiență de lectură. În ambele cazuri, e vorba de voci tinere și puternice ale literaturii angajate de azi, ce se fac cunoscute într-o lume polarizată, din ce în ce mai dificilă pentru arte, literatură, cultură și pândită de intoleranță și obscurantism. Să ne rămână bucuria/ Que notre joie demeure (2022) este cel de-al treilea roman al lui Kev Lambert, după Tu aimeras ce que tu as tué (2017, portretul unui orășel de provincie marcat de homofobie și tabuuri, finalist Prix Médicis – tema amintește de spectaculosul roman de debut al francezului Édouard Louis, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule) și Querelle de Roberval (2018, Prix Sade), și este urmat, în 2024, de Les Sentiers de neige. Revenind la Să ne rămână bucuria, romanul are în centrul său o arhitectă celebră, născută la Montréal, Céline Wachowski, 67 de ani, un icon al culturii pop, o imagine a femeii puternice și de succes a societății capitaliste. Mică și subțire, cu părul alb impecabil și tunsoare à la Anna Wintour (la care trimite portretul ei), Céline Wachowski se află în fruntea unei firme de arhitectură pe care a înființat-o ea însăși și posedă o avere uriașă. I se consacră un serial popular pe Netflix și este arhitecta care semnează construcții fabuloase în toată lumea: Decco Tower din New York, Media Center-ul Jocurilor Olimpice din Londra, Muzeul Guggenheim din Abu Dhabi etc. Și totuși, Céline Wachowski tânjește după recunoașterea orașului în care s-a născut. După o carieră în arhitectură de patruzeci de ani, i se oferă primul ei proiect în Montréal: noul sediu al unui gigant american din IT.
Începutul romanului ne-o prezintă pe Céline Wachowski la petrecerea de aniversare a prietenei sale, Dina, care se ține în apartamentul luxos, dintr-un zgârie-nori, al celei din urmă: o lume a opulenței și a bogaților, în mijocul căreia Céline tronează ca o zeiță, înconjurată de admiratori. Narațiunea avansează lent și concentric, în fraze de pagini întregi, redând – joycean – gândurile protagonistei și prezentând faptele din perspectiva ei subiectivă. Femeie independentă, divorțată de douăzeci de ani, Céline Wachowski o judecă în sinea ei pe Dina, care a renunțat la o carieră profesională de succes pentru a fi soție și a-l lăsa doar pe soț să se ocupe de afaceri. Lipsită de prejudecăți, Céline și-a ales un subaltern și apoi un partener de afaceri de culoare și gay, din Haiti. Numai că această corectitudine politică se dovedește doar o fațadă care pregătește multiple trădări și ipocrizii din partea celor cu putere și bani (trădarea partenerilor din firmă, urmată de trădarea lui Céline, ba chiar și a asociatului ei haitian Pierre-Moïse). Noul proiect arhitectural ambițios care urmează să i se încredințeze lui Céline stârnește însă un val de critici și proteste de stradă împotriva gentrificării și a evacuărilor din zonă. Totul culminează cu un articol devastator în The New Yorker, în care arhitecta devine țapul ispășitor, un articol care îi anunță prăbușirea. În consecință, este înlăturată de la conducerea firmei de arhitectură și toți partenerii se dezic de ea. Redau mai jos un pasaj ce surprinde momentul acestei căderi – simptomatic pentru scriitura psihologică a lui Kev Lambert, dar și pentru satira implicită, necruțătoare la adresa modului în care gândesc cei puternici și privilegiați: „În seara asta i se pare totul pierdut. Ce-a construit ea nu mai valorează nimic, îi iau toată munca, o parte din viață, făcând-o să simtă că n-ar trebui să crâcnească, să simtă pic de furie, ar trebui, se pare, să accepte fără să facă nimic soarta crudă care i s-a pregătit pe la spate. Céline a ridicat un imperiu cu mâinile goale, iar cei care-l exploatează, care scot din el profituri considerabile o izgonesc cu brutalitate, interzi cându-i accesul la pământurile, la poporul ei. Ea și-a adus umila contribuție la o lume mai bună, a făcut tot ce-a putut să fie un pic mai bine în societate, iar acum o strivesc cu afirmații mincinoase, o pedepsesc pentru succesul ei scoțând-o de la conducerea unei companii pe care ea a înființat-o și în care și-a pus toate speranțele, toată energia. În seara asta regretă tot: fiecare decizie pe care-a luat-o în afaceri, fiecare alegere pe care-a făcut-o în viață, toate visurile îndrăznețe și proiectele stupide la a căror imaginare și realizare a contribuit, toate prieteniile, relațiile personale și profesionale, până la alegerea carierei în sine. Ar fi trebuit să ducă o viață mai discretă, o viață cum a avut mama ei. Simte din nou că-i dau lacrimile“. Kev Lambert surprinde cu finețe – nelipsită de șarjă – psihologia grandomană a protagonistei, lăcomia financiară deghizată în binefacere socială, dar și autovictimizarea care se va transforma curând într-o trădare la fel de mare ca aceea a partenerilor săi de firmă (aluzie la modul în care se sfâșie între ei cei bogați atunci când în joc e interesul lor financiar): într-o serie de expuneri publice, Céline face – pentru a se răzbuna – pactul cu intelectualii și universitarii de stânga care condamnă social aceste proiecte arhitecturale grandioase. În tăvălugul răzbunării, e antrenat și soțul prietenei sale celei mai bune, Dina, și Céline cea rănită nu va ezita să-i trădeze, la rândul ei, pe amândoi. La fel se întâmplă cu asociatul ei, Pierre-Moïse, care va rămâne alături de partenerii firmei în momentul în care ea este eliminată de la conducere. En passant, este schițată și povestea arhitectului haitian, care trebuie să dea dovadă, pentru a parveni, de ipocrizie și supunere: „În domeniul nostru întâi sunt șefii și apoi angajații, așa faci să funcționeze o echipă; nu s-a găsit metodă mai bună până acum. Sigur că nu vii la muncă în prima zi cu gândul să faci revoluție, adaugă Pierre-Moïse, spunându-și că arhitectura e totuși o disciplină cu ierarhie care nu-i pentru toată lumea. Uneori se întreabă dacă firea lui timidă nu cumva l-a ajutat în mediul ăsta profesional în care se pune preț pe supunere, ascultare, ți se va spune, bineînțeles, că ești invitat să-ți împărtășești ideile, părerile, chiar dacă se așteaptă să taci politicos, să aprobi încântat (…)“. Iată o critică ascuțită a mediului corporatist, în care se transformă, în cele din urmă, și firma de arhitectură. Care este, în fond, raportul dintre arhitectură, artă și putere (financiară)? În lumea capitalistă de azi, rămâne o întrebare deschisă. Răzbunarea lui Céline Wachowski pare a fi nu atât a artistei (arhitectei) rănite, cât a femeii puternice și bogate care se vede detronată. La capătul unui șir spectaculos de trădări, reche mându-i în vizită pe Pierre Moïse și Nathan (iubitul lui), Céline se regăsește singură noaptea, în casa ei luxoasă din California, în patul imens și rece, convocând imaginea mamei sale (prima pe care a „trădat-o“, în fond), într-un final apoteotic al cvasi-nebuniei și alienării sale. Roman social, liric și satiric în egală măsură, cu o impresionantă documentare în domeniul arhitecturii, dar și cu o anumită prolixitate stilistică, ce îngreunează uneori lectura, Să ne rămână bucuria impune o voce tânără și puternică în spațiul francofon al literaturii angajate.