Ayelet Tsabari s-a născut în Israel într-o familie de origine yemenită. După efectuarea stagiului militar obligatoriu, a călătorit mulți ani prin Europa, Asia și America de Nord. În 1998 s-a stabilit în Vancouver, unde a studiat filmul și fotografia la Capilano University. A regizat două filme documentare, unul dintre ele fiind premiat la Palm Spring International Short Film Festival. A început să scrie în limba engleză în 2006. A studiat scrierea creativă la Simon Fraser University, la Guelph University și la University of King’s College. Prima ei carte, The Best Place on Earth, publicată în 2013, a fost distinsă cu premiile Sami Rohr și Edward Lewis Wallant, ambele destinate scriitorilor de limbă ebraică. Apărut în 2019, Arta de a-ți lua rămas-bun (The Art of Leaving; Humanitas, 2021), cel de-al doilea volum al său, a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalist la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize, fiind declarat „Cartea anului“ de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC. În 2024 a publicat primul său roman, Cântece pentru cei cu inima frântă (Songs for the Brokenhearted), în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, distins cu National Jewish Book Award for Fiction, Canadian Jewish Literary Award for Fiction și AJL 2025 Jewish Fiction Award. (Editura)
Yaqub
Tabăra de primire Rosh HaAyin, 1950
Prima dată când a auzit-o cântând, mergea dinspre tabără spre locul lui obișnuit de pe malul Yarkonului. Vocea ei răsuna tot mai puternică, acoperind sunetul apei. „Galbi malan, yauma, ala man ashki?“ cânta ea. „Mamă, mi-e plină inima, cui să mă plâng?“
Yaqub a încetinit pasul. S-a înfiorat. Vocea fetei era bogată și caldă, și în același timp puternică și catifelată. S-a strecurat pe lângă copaci până când a reușit să o vadă: așezată pe pământ, cu spatele sprijinit de un bolovan mare, cu ochii închiși și chipul strălucind de umezeală. Fata de la cișmea. De parcă el o invocase. Exact în clipa când deja se întreba dacă nu cumva fusese doar un vis.
„Inima îmi e plină de ploaie. Dacă explodează, ar putea potopi întregul oraș“, a cântat ea.
Yaqub a închis ochii vrăjit, emoționat. Cântecul ei îl purta sus, departe de nefericirea, de mizeria, de sărăcia acelui loc.
Când ajunseseră în Israel, li se dăduseră asigurări că tabăra avea să fie doar o soluție temporară. Erau atât de mulți oameni, și niciun loc în care să fie găzduiți. Rândurile de corturi suprapopulate erau înconjurate de un gard înalt de sârmă ghimpată, ca o închisoare. Nu exista canalizare și, când dădea căldura, miasma locului îți întorcea stomacul pe dos. Când temperatura scădea – iar acea iarnă fusese una deosebit de aspră, așa le spuseseră evreii născuți acolo, sabra – bruma se aşternea pe corturi în pojghițe subțiri, sfărâmicioase, acoperea prelata ca o crustă și scrâșnea în noroiul de sub picioarele lor, când călcau; ploaia se aduna în băltoace uriașe, tulburi, iar frigul pătrundea prin straturile de haine de căpătat și le ajungea până la oase.
Yaqub s-a gândit la unchiul său, care murise în timpul călătoriei, neîmplinindu-și astfel visul de a ajunge în Țara Sfântă. Precum Moise, care nu ajunsese decât până la muntele Nebo, de unde fusese întors din drum. Asemenea tuturor evreilor yemeniți, unchiul său crezuse că în Țara Sfântă, tărâmul după care tânjiseră din exilul lor de generații, străzile erau pavate cu aur și că ei vor fi întâmpinați precum fiii demult pierduți.
Nu și-ar fi închipuit un astfel de loc. Nimeni n-ar fi putut. Foamea, disperarea, golul sufletesc care se căsca într-un loc atât de sacru. Dar evreii yemeniți nu au protestat nici chiar atunci când și-au văzut visurile destrămându-se în fața ochilor. Cum să se plângă cineva, după ce se împărtășiseră din visul lor istoric de a se întoarce? Cum să își exprime cineva dezamăgirea față de izbăvire?
Yaqub a descoperit râul într-o zi în care se îndepărtase de tabără, trecând pe lângă ultimele clădiri – micile construcții care fuseseră abandonate de britanici și care fuseseră transformate acum în dispensar și creșă –, un petic de buruieni care îi veneau până la talie, un pâlc de eucalipți cu scoarța jupuită, și apoi, dincolo de gard, într-un loc cu urme de coiot sau de pisică de mlaștină, și de acolo continuând prin iarba mlăștinoasă de pe mal.
Yarkonul – Al Auja, șerpuitorul, după cum îi spuneau arabii locului – era mai lat și mai viguros decât izvorul care trecea prin satul lor de acasă. I se spusese că unii sabras se îmbăiau în apele sale verzi și că în Tel Aviv, unde se vărsa în mare, navigau pe el. Era o oază mică, plină de verdeață, înconjurată de sălcii și eucalipți. Nu se auzea decât clipocitul apei și orăcăitul monoton al broaștelor. Pe luciul apei pluteau nuferi cu frunze în formă de inimă, albăstrii și delicate.
Râul devenise refugiul său. Se ducea acolo în fiecare zi, numai pentru a fi singur cu cărțile lui. Cărți pe care nu avea voie să le citească: povești de dragoste, de aventură și mister. I le împrumutase Leib, polonezul care lucra la bucătărie, după ce Yaqub îl surprinsese citind în spatele bucătăriei, așezat pe o ladă de sticle de lapte, în pauza de țigară.
Simulacrul de Centru cultural, un fost depozit britanic de muniție, era dotat cu puține ziare vechi și aproape nicio carte demnă de citit. Dar Leib, care împrumuta cărți de la biblioteca din Petah Tikva, le împărțea cu amabilitate. Pe măsură ce Yaqub citea, înțelegea mai bine ebraica modernă, iar universul său se întindea cu mult dincolo de limitele taberei.
Leib era diferit de ceilalți așkenazi pe care Yaqub îi întâlnise la aterizare, care îi priveau cu milă, sau dezgust, sau, și mai rău, îi ignorau complet. Leib era tăcut și delicat, cu ochi care păreau goi, de parcă Yaqub ar fi putut să cadă în ei, dacă s-ar fi uitat prea mult. De asemenea, el era primul evreu întâlnit de Yaqub care recunoștea că nu crede-n Dumnezeu. A dezvăluit acest lucru cu nonșalanță, întrebând „Care Dumnezeu?“, după ce Yaqub spusese odată „Cum o vrea Dumnezeu“.
Uimit, Yaqub a constatat că nu a existat nicio consecință.
– De ce ești aici, atunci? a întrebat el. Dacă nu crezi că această țară ne-a fost dată de Dumnezeu?
– Unde altundeva m-aș putea duce? a răspuns Leib simplu. N-oi fi crezând eu în Dumnezeu, dar cred că acesta este singurul loc sigur pentru evrei.
Cum putea cineva să trăiască fără credință? s-a întrebat Yaqub. Ce existență lipsită de sentimente și bucurie trebuie să fie.
Daud Sanani, care știa tot ce se întâmplă în tabără (și pe care Yaqub îl detesta pentru că era un bârfitor nerușinat și un ticălos încrezut – „Mai bine vânzător de ridichi în Sana’a decât rabin de sat“, îi zisese odată), îi spusese că întreaga familie a lui Leib fusese ucisă în Polonia. „Holocaustul“, a șoptit el de parcă ar fi fost un cuvânt de ocară.
Inspirat de cărțile pe care le citea, Yaqub a început să scrie frânturi, la întâmplare – descrieri, observații, amintiri –, pe ce hârtiuțe punea mâna, pe ziarele vechi și pe cutii de carton folosite, până când a strâns niște bani pentru un caiet simplu de școală, pe care a început să-l poarte cu el. Despre scrisul lui nu știa nimeni. Nici măcar verișorul său, Saleh, singura rudă care-i mai rămăsese. Proza nu era prea apreciată de yemeniți, iar a ține un jurnal li se părea ceva frivol. Poezia era foarte apreciată: cântecele evlavioase ale bărbaților, desigur, scrise în mare parte de poetul din secolul al XVII-lea Rabbi Shalom Shabazi; poezii liturgice despre exil și izbăvire și setea după Sion. Nu cântecele femeilor, care vorbeau despre lucruri pământești, despre dragoste, trădare și durere, pe care le cântau în arabă. Acelea erau cântecele pe care le îndrăgea Yaqub; crescuse cu ele cântate de mama și de mătușile lui. Erau cântecele pe care le cânta fata de lângă râu.
Pe când era mic, în Haidan, iar bărbații se adunau să cânte cântece din Diwan1, l-a întrebat pe unchiul său pentru cine-și scria Shabazi cântecele. I se păreau niște cântece de dragoste.
– Ayelet Hen2, de pildă. „Căprioara grațioasă care mă sprijină în exil, în poala căreia mă întind noaptea.“
– O întrebare bună, ibni3. Unchiul său l-a mângâiat pe cap. Pentru Shekhinah4, desigur! Spiritul divin!
Nici atunci, copil fiind, Yaqub nu fusese convins.
Preț de câteva zile a privit-o de la o distanță sigură și a ascultat. Până când, într-o seară, a zărit un șarpe negru târându-se pe pământ, aproape de ea. Atunci Yaqub a ieșit de după copaci și a strigat:
– Ai grijă!
Fata a sărit în picioare, cu mâna la inimă. A privit nemișcată șarpele, iar pieptul i s-a zbătut. Baticul verde i-a alunecat spre ceafă, dându-i la iveală buclele negre, lucioase.
– Retrage-te cu pași mici, i-a spus el. Fără mișcări rapide. Atacă doar dacă e provocat.
Șarpele s-a îndepărtat de-a lungul malului. Fata s-a retras încet, până când a ajuns aproape de Yaqub, suficient de aproape încât acesta să-și poată închipui căldura care emană din trupul ei. Suficient de aproape, încât să pară interzis.
Ea l-a privit scurt în ochi.
– Mulțumesc.
Yaqub a băgat mâna în buzunar, a sos o curmală și, ținând-o între degetul mare și arătător, i-a oferit-o. Păstra curmala acolo de câteva zile, pentru clipele când foamea devenea insuportabilă. Era un gest de generozitate s-o împartă cu ea. Știa asta.
Fata și-a tras baticul pe cap și s-a uitat la el cu suspiciune.
– Crezi că se cuvine ca o fată să primească dulciuri de la un băiat străin, pe care abia l-a întâlnit?
El s-a bâlbâit, surprins de sinceritatea ei.
Ea a întins brațul și a zâmbit:
– Mi-ar prinde bine ceva dulce după așa o sperietură.
I-a pus curmala în palmă, atent parcă să n-o atingă, iar ea a mușcat din miezul cărnos, cu ochii închiși, mestecând încet și concentrat, savurând fiecare mușcătură. Yaqub și-a dat seama că o privește insistent și a întors privirea. Cu doar câteva clipe înainte, curmala fusese la el în buzunar. Încă păstra căldura trupului său, și iat-o acum la ea în gură. Poate că niciodată nu vor fi mai aproape de-atât unul de altul.
Încurajat de directețea ei, a îndrăznit să spună:
– Cânți frumos.
– Ai tras cu urechea? a chicotit ea, acoperindu-și gura cu mâna, și chiar și sunetele acelea, rostogolindu-se precum apa unei cascade, păreau muzică: Doar cântatul mă ajută să nu-mi pierd mințile în locul ăsta. De când am ajuns aici, parcă am uitat cum se cântă. Mi-e dor de felul în care cântam în Yemen, când toate femeile se strângeau laolaltă. A făcut un gest spre caietul din mâna lui: La ce-l folosești?
– Scriu. Uneori.
– Ce scrii?
– Ce simt, cred, a răspuns el, băgându-și cealaltă mână în buzunar și simțind urma lipicioasă lăsată de curmală.
– Citește-mi ceva.
– E personal, a tresărit el.
– Tu m-ai ascultat cântând. Am fi chit.
– E-n ebraică.
În acest tărâm nou, totul urma să fie în ebraică. O limbă sfântă, menită rugăciunii, care se pogorâse pe pământ. Dar, desigur, femeile nu vorbeau ebraica, nu o învățaseră precum bărbații, rugându-se. Nici bărbații yemeniți, când o vorbeau, nu scăpau de pronunția specifică, accentuând totul, și uneori nu se făceau înțeleși, stârnind din partea oamenilor câte un „Vorbiți în ebraică!“ enervat.
– Tradu-mi, a spus ea.
Așa că el și-a deschis caietul și i-a citit, traducând în dialectul lor iudeo-arab ceea ce scrisese în ziua în care o auzise pentru prima dată.
– Astăzi a ascultat o fată, cântând lângă râu. Vocea îi era tristă și obsesivă, de parcă ar fi dat glas tuturor tristeților lui.
Fața ei s-a luminat de uimire.
– Ai scris despre mine? a zis ea. Apoi, cu gândul la cele spuse, a adăugat: De ce ai scris așa? De parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva?
– Nu știu, a răspuns el, ridicând din umeri. Așa mi-a venit.
– Poate că te ajută să înțelegi mai bine, să te vezi din afară, a spus ea, după o clipă de gândire. Ești tu, dar nu ești tu.
L-au uimit înțelepciunea și perspicacitatea ei. Toate acestea, de la o femeie care nu știa să citească sau să scrie.
Fata s-a ridicat, a aruncat o privire în direcția taberei, de parcă ar fi auzit ceva, și a plecat în grabă.
– Așteaptă! a strigat după ea.
– Cum te cheamă?
– Saida! a zis ea, fugind.
– Știi că e căsătorită, nu? i-a spus vărul Saleh, câteva zile mai târziu.
Lui Yaqub i-a stat inima în loc. O văzuse la coadă, așteptând mâncarea în fața sălii de mese, și o salutase din cap, atât de discret însă, că bărbia abia dacă i se mișcase puțin. Ea se îmbujorase și privise în altă parte. Saleh surprinsese mișcarea. Văzuse cum chipul lui Yaqub se luminase când dăduse cu ochii de ea. În Yemen, hainele tradiționale ale femeilor și felul de a-și purta părul indicau statutul conjugal: Purta o sudyah5 neagră, care-i acoperea capul și se prindea sub bărbie, sau purta încă gargush6-ul țuguiat? Aici, cu hainele lor de căpătat și eșarfele moderne pe care le primiseră, nimeni nu mai putea face diferența. Yaqub știa, desigur, că e la vârsta măritișului, dar în tabără o vedea mereu însoțită de femei, de sora ei și de Rumia, prietena ei. Și să fi avut atâta cutezanță o femeie măritată, încât să meargă singură la râu? Să vorbească cu el așa cum o făcuse? Decisese că e văduvă.
Câteva zile mai târziu, a văzut-o afară, lângă ferestrele creșei, îngrămădită alături de alte femei, toate așteptând să-și alăpteze copiii. O asistentă le-a alungat. Și apoi, într-o altă zi, pe când se îndrepta spre râu, a văzut-o stând pe jos, împreună cu alte mame și bebeluși. Ținea în brațe un băiețel dolofan, cu obrajii rotofei și părul creț, care râdea când ea își îngropa fața în burtica lui, iar și iar. Când l-a observat, un zâmbet timid i-a apărut pe buze. Inima lui Yaqub a bătut mai tare.
A continuat să meargă la râu. Ce altceva era de făcut pe-acolo? Nu aveau de muncă, nu aveau perspective, nu știau când vor părăsi acel loc. Se ducea acolo și spera. Se ducea și aștepta. În unele seri venea și ea. În altele, nu. Uneori vorbeau. Alteori tăceau. Ea cânta încet, ca pentru sine (ar fi fost, desigur, indecent să cânte pentru un bărbat), iar el scria. Ședeau pe doi bolovani, suficient de departe încât să se iluzioneze c-ar fi inofensiv, recunoscători pentru coroanele copacilor și iarba înaltă care îi separau de tabără.
N-a trecut mult până când numai la ea se putea gândi, așteptând cu nesaț – trăind pentru – întâlnirile lor. A devenit o durere constantă și persistentă. Se trezea cu ea, de parcă ar fi fost febră, iar noaptea i-a luat locul revoltei din stomacul gol, cu care se obișnuise să adoarmă. Nu se cuvenea ca ei doi să se împrietenească. Bărbații și femeile, dacă nu erau rude, n-aveau voie să petreacă timp singuri, așa cum o făceau ei. Yaqub, fie din cauza acestui loc nou, departe de satul în care toată lumea îl știa, fie din pricina veșmintelor nefamiliare pe care le purtau, avea senzația că regulile se schimbaseră. Sau poate că poveștile pe care le citea îi dădeau curajul de a-și dori mai mult decât ceea ce, cândva, era permis.
– Citești prea multe cărți profane! l-a certat Saleh, când Yaqub i s-a confesat. Îți dau idei bizare.
Pe măsură ce zilele treceau și se întuneca tot mai devreme, ea venea la râu tot mai des și discuțiile dintre ei deveneau tot mai profunde.
– Unde ai învățat să faci asta? l-a întrebat odată Saida, după ce el terminase să-i traducă ceea ce scrisese pentru ea. Să scrii povești precum aceasta?
– Citind cărți.
– Și ce-i în cărțile acelea? a întrebat ea.
Iar el i-a spus poveștile de la început până la sfârșit, omițând, desigur, episoadele nepotrivite. Și ea a ascultat, sprijinită de trunchiul copacului, jucându-se cu firele de iarbă. Odată, pe când citea O poveste simplă7 de Agnon, i-a recitat un pasaj pe care și-l notase pentru ea: „Indiferent cât de sumbră ți-ar fi viața, în cărți găsești mereu una mai bună.“
– Frumos, a spus ea. Și despre ce e cartea?
Și i-a povestit. Îl fermecase povestea iubirii imposibile dintre Hirshl, un bărbat căsătorit, și verișoara lui, orfana Blum. Existau rânduri în acea carte care reverberau atât de puternic în el, încât îl făceau să tremure. De pildă: „Un artist iscusit îi schițase portretul direct în mintea lui, iar frumusețea ei era mereu prezentă acolo.“
Era ca și cum Agnon deschisese o fereastră către inima lui și descria ce vede acolo.
Dusă pe gânduri, Saida și-a plecat privirea.
– Trist. Atât de multe povești sunt despre iubiri imposibile.
S-a îmbujorat pe loc, la fel și el. Simpla pomenire a iubirii era de ajuns să-i facă să se simtă părtași.
– Precum cântecele femeilor, a spus el blând.
Saida a încuviințat, melancolică. Au tăcut. După o vreme, Saida a spus:
– Niciuna dintre cărțile acestea nu spun poveștile noastre. Citește-mi despre Yemen. O să fie ca și cum l-aș vizita.
Și astfel, el i-a citit Saidei despre mama lui, despre cum cânta ea, când împletea și decora coșuri împreună cu surorile ei, despre gustul puternic și liniștitor al supei picante pe care o făcea, despre dulceața terciului de mei cu lapte proaspăt de oaie și samna – untul clarificat și afumat, care făcea totul mai gustos. I-a citit despre musulmanii din triburi, care ofereau o protecție neclintită evreilor, dhimmah8, și care aveau nevoie de ei – de serviciile și de meșteșugurile lor – ca de sare-n bucate.
I-a citit despre ziua în care a aflat de revoltele care izbucniseră în Aden în 1947, după ce ONU anunțase planul de partiție a Palestinei, iar mulți evrei au fost uciși. Și, deși satul său era departe, în nord, negustorii purtaseră ecourile atrocităților, iar o senzație de neliniște s-a așternut asupra evreilor, amintindu-le că, în calitate de dhimmah, vor fi mereu cetățeni de rang secund, iar musulmanii vor avea întotdeauna o poziție superioară.
I-a mai citit despre tabăra Hashed, infernul acela din deșert, din apropiere de Aden, unde evrei din tot Yemenul se adunaseră cu speranța că vor fi în curând izbăviți, ridicați în aer de avioane mari, purtați ca de vulturi, cum scrie în Biblie, și duși în țara Israelului. I-a citit despre zecile de oameni care mureau acolo zilnic, de foame sau din cauza bolilor, inclusiv unchiul său, tatăl lui Saleh, și vărul lui mai mic, fratele lui Saleh. Atât de mulți morți, încât trupurile fuseseră înșiruite pe pământ, iar ei fuseseră nevoiți să-i îngroape în deșert. Ca să-l scutească pe Saleh de durere, Yaqub se oferise să-i îngroape singur, plângând în timp ce săpa mormântul.
S-a oprit din citit, copleșit de emoție, și, când a ridicat privirea, a văzut chipul Saidei strălucind ud în lumina lunii. Ea și-a șters lacrimile și a spus:
– De ce nu îți pui poveștile într-o carte? Scrii minunat. Iar aceste povești trebuie spuse.
Fără să gândească, Yaqub i-a prins mâna. Era moale și delicată, și simțea cum pulsează, tremurând ca o pasăre mică. Saida a încremenit. Apoi ochii i s-au înroșit și i s-au umezit din nou. Și-a smuls mâna din strânsoarea lui și s-a îndreptat în grabă spre tabără, cu capătul eșarfei desfăcute fâlfâindu-i în urmă până când a fost înghițit de noapte.
______________________________________________
1 Colecție de poezii sau imnuri tradiționale evreiești yemenite, recitate sau cântate adesea în contexte religioase, ceremoniale sau de comunitate.
2 Căprioara grațioasă (ebr.). Trimitere la Cântarea Cântărilor.
3 Copilul meu (arabă).
4 Termen din tradiția iudaică care desemnează prezența divină, adesea percepută ca manifestarea vizibilă sau iminentă a lui Dumnezeu în lume.
5 Tip de eșarfă sau văl tradițional purtat de femei în unele culturi arabe, în special în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Este de obicei o eșarfă neagră care se poartă pe cap și se leagă sub bărbie, acoperind părul și gâtul.
6 Veșmânt tradițional de cap purtat de evreii yemeniți. Este asemănător cu o glugă.
7 Sippur Pashut, nuvelă scrisă de Shmuel Yosef Agnon în 1935.
8 Dhimmi sau muâhid (arabă) – termeni care se referă la cei care nu sunt musulmani, dar trăiesc în state islamice și beneficiază de protecție. Este cazul religiilor monoteiste – evreii și creștinii în acest caz.
Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din limba engleză de Anca Dumitru