(fragment din romanul cu același titlu, în pregătire)
Fusese de pomină ziua aceea. Tocmai când să iasă pe ușă, Maria s-a dat câțiva pași înapoi și a țipat că nu are pe unde. Rămân aici! a spus apoi, cu altă voce decât cea dinainte, a altcuiva parcă, deși în afară de ea și de părintele Hariton nu mai era nimeni acolo.
Singură în biserică? întrebă preotul din fața altarului.
Fata se învârti de câteva ori ca un titirez și răspunse, râzând: Cu tatăl copilului!
Despre ce copil vorbești? zise preotul, apropiindu-se.
Ăsta din burtă, răspunse ea, continuând să se învârtă și să râdă.
Nu împlinise încă 17 ani. Mai avea un an până la terminarea liceului și, dintr-odată, n-a mai vrut să meargă la școală. Nu fusese chiar dintr-odată, dar așa i se păruse maică-sii, care aflase târziu, ba chiar la urmă de tot, ce se întâmplase. Maria nu mai venise de două luni acasă. De la Alexandria la Vâjiștea erau 14 kilometri. Făcea 20 de minute cu autobuzul. Și erau trei autobuze pe zi. Din banii pe care i-i trimitea ea la fiecare început de lună putea să-și cumpere, măcar o dată la două-trei săptămâni, un bilet dus-întors. O întrebase la telefon dacă banii erau problema. Maria zisese că nu. Ce te împiedică atunci de nu vii? încercase Romița să afle. Învăț pentru facultate, mamă, n-am timp, strigase fiică-sa în telefon. În telefonul cumpărat de ea, din ce câștiga cu croitoria și gătitul pe la nunți și înmormântări. La înmormântări, îndeosebi. Nunțile se cam răriseră, din șapte-opt pe an, ajunseseră la două-trei în ultimul timp. Poate că anul viitor avea să fie numai una. Sau să nu mai fie deloc. N-ar fi trebuit să contribuie și tatăl ei cu ceva? În urmă cu o jumătate de an, când se îmbătase pentru ultima oară la bufetul din sat, Victor le spusese celor de acolo că a doua zi pleacă să lupte în Ucraina ca mercenar, că nu-i era frică de moarte. De ce să-i fie? Îi era mai frică de sărăcie, de care se săturase până peste cap. Măcar șapte-opt luni să scap teafăr, cât să pun deoparte niște dolari pentru Maria, ca să poată merge la facultate. Fiindcă învăța bine. Ucrainenii le plăteau solde frumoase mercenarilor, nu de la ei, ci din banii pe care îi primeau de la americani. După aia…
După care aia, Victore? se auzise din celălalt capăt al bufetului vocea Romiței, ce abia intrase pe ușă. Îi trimisese cineva vorbă că moldoveanul cu care o făcuse pe Maria – of, că proastă mai ești, fato, îi zisese unchiul său, Ion Milea, alt bărbat decât bețivanul ăsta n-ai găsit să te măriți? – luase ajutorul social de la primărie și se cinstea cu alți bețivani ca el. Ar face bine să-l scoată de acolo, dacă vrea să mai apuce vreun șfanț pentru nevoile casei, în primul rând ale fiicei, căreia nu-i ajungea bursa de merit, trebuia să mai suplimenteze și ei cu ceva. De câte n-are nevoie o domnișoară care trăiește printre alte domnișoare cu părinți mai avuți decât ai ei! Luna asta, o pereche nouă de pantofi, luna trecută, o rochie cu care să poată ieși în oraș, cea veche se cam tocise. Era premianta clasei. Merita și ea măcar atât. Dacă maică-sa, care era croitoreasă, nu înțelegea asta… Cum să nu înțeleg! se apărase Romița, doar că odată cu nunțile se împuținaseră și comenzile. De pe urma înmormântărilor ce să câștigi? Singurul care obișnuia să se îmbrace frumos la înmormântări era mortul. La începutul primăverii, a fost telefonul, pe care promisese că o să-l cumpere tatăl, dar în loc să se țină de cuvânt, el se ținuse, fi-i-ar năravul al dracului, de băutură! Mai era apoi și plata lunară a abonamentului. Numai ea știa cum reușea să-l achite. Moldoveanul nu da pe băutură doar ajutorul social, ci și banii pe care-i câștiga muncind cu ziua prin sat.
După care aia, Victore? repetase Romița întrebarea.
După ce m-o nimeri glonțul, se strecurase glasul bărbatului printre rotocoalele de fum din încăpere.
Se interzisese fumatul de ani buni, nu însă și la Vâjiștea unde zeama de pufoaică era bună la gust numai dacă se ținea de mână cu tutunul.
Care glonț? Iar ai început să aiurezi?
Nu aiurez deloc, răcnise Victor revoltat de întrebarea Romiței. Ori poate de prezența ei în bufet, unde era singura femeie. Nu vedea că era treabă de bărbați ceea ce făceau ei acolo? Ce-i venise să dea buzna înăuntru?
În orice caz, nu ca să-l facă de râs. Mai mult decât se făcuse el de atâtea și atâtea ori nu mai putea să-l facă nimeni.
Află că mâine dimineață plec la război, simțise Victor nevoia să se fudulească. Voiam să-ți spun când ajung acasă, dar dacă tot ai venit tu aici, e bine să-ți zic acum.
Bogdaproste! Numai că trasul cu pușca e diferit de trasul la măsea, dacă n-ai aflat asta încă!
Ete-te, se găsi cine să mă-nvețe!
Victor era un moldovean blând, coborât dinspre ținutul Botoșanilor spre sud, în capitală, unde își petrecuse tinerețea pe un șantier de construcții. Romița era în ultimul an la o profesională din București. S-au cunoscut într-o dimineața de iarnă în Cișmigiu. El era un flăcău chipeș. Ea, o fată grăsuță, ce se dădea împreună cu alte fete de vârsta ei pe lacul înghețat din mijlocul parcului. Nu putea fi decât o fată de la țară. De asta a și avut el curaj să meargă să o ridice de jos atunci când ea s-a împiedicat și a căzut. S-au trezit amândoi că începe să se însereze și ei se plimbau pe alei, ținându-se de mână. Doi ani mai târziu, Romița i-a spus că vrea să se întoarcă în satul din care plecase, și că poate să vină și el cu ea, dacă nu are nimic împotrivă. N-a avut. Era și el tot de la țară. I se făcuse dor de satul lui, însă cum acesta se afla cam departe, era bun, ca să-i treacă dorul, oricare al sat. Cu atât mai mult unul în care mergea împreună cu fata ce-i căzuse cu tronc. Mai apoi, nu după foarte mult timp, s-a născut Maria.
Ce război? Unde? întrebase din dreptul intrării Romița.
Războiul din Ucraina, spusese el. Vreau să strâng bani pentru fată, ca să poată merge la facultate.
Te duci, cum s-ar zice, de bună voie la moarte!
Da. Ba chiar mă și bucur. Dar să nu mor imediat. Măcar să apuc să pun ceva deoparte. Pentru ea, cum ți-am zis. Mare scofală că o să fie un prost mai puțin pe lume.
Despre cine vorbești tu așa, Victore? își făcuse Romița loc printre mese, apropiindu-se de bărbatu-său.
Despre mine, rostise el amar, dând cu pumnul în masă. Eu sunt prostul. Știe toată lumea asta, așa că… Golise în clipa următoare paharul pe care îl ținea în mână și se pusese din senin pe plâns. Era de așteptat ca toți cei din bufet să izbucnească în hohote de râs. Nu râsese însă nimeni. Dimpotrivă, se făcuse liniște. Până și sifoanele își opriseră fâsâitul.
Hai, bolborosise printre lacrimi tatăl Mariei, du-te acasă și pregătește-mi valiza. Vin și eu după tine.
Ziua următoare, în zori, Victor plecă, într-adevăr. Spre Ucraina, cum crezură câțiva dintre oamenii din sat. Nu se știa, însă, cu adevărat unde. Nu știa nici măcar Romița. Maria, care află ultima de plecare tatălui ei, fu convinsă că acesta spusese adevărul. Luase hotărârea să lupte alături de ucraineni împotriva rușilor nu atât pentru bani, cum zisese el, ci ca să-i ofere ei un motiv, singurul de până atunci, să fie mândră de el, după ce-i fusese de nenumărate ori rușine.
Dar Maria avea să descopere repede că nimic din toate acestea nu era adevărat. Din clipa aceea a început totul. Dar numai ea a știut asta. Pentru ca, în foarte scurt timp, să nu mai știe nici ea. Un fel de uitare i-a pus stăpânire pe gânduri. Uitarea aceasta era ca o plasă cu ochiuri mari, prin care se strecurau din când în când scurte aduceri aminte. Căzuse brusc din tavanul bisericii plasa cu pricina, zdruncinându-i mintea și împărțindu-i-o în două. O parte mai mare, chiar mare de tot, o purta printr-o lume a fantasmelor, îndemnând-o să creadă cu toată puterea în ele. Partea cealaltă, cât unghia de mică, o ajuta să păstreze legătura cu realitatea, să se țină în pielița acesteia, gata oricând să se rupă și să o lase să cadă într-o prăpastie fără fund. Să se ducă adică în jos, în timp ce continua să stea pe loc. Era vorba de o cădere lăuntrică, a minții și sufletului, ce nu pot fi văzute din exterior, dar care înseamnă pentru orice om totul.
Se întâmplă ca părintele Hariton să vadă primul semnele acestei căderi. O întâlnise pe fata Romiței de câteva ori prin sat, dar nu se oprise niciodată să o întrebe de ce venise acasă când încă nu începuse vacanța. Mai erau destule zile până să înceapă, și Maria umbla cu țigara în gură pe drum, în loc să fie la școală. A observat-o apoi, într-o duminică, parcă prima duminică din decembrie, printre femeile din biserică. Nici nu era greu s-o observe. Era îmbrăcată în roșu și, cum avea capul descoperit, a băgat cu ușurință de seamă că îi era de aceeași culoare și părul.
Cât timp trecuse de când o luase goală din brațele maică-sii și o vârâse în cristelniță? Era tot o zi de iarnă, ca acum, și ea nu zisese nici pâs când o botezase. Se așteptase să o audă țipând, fiindcă apa din cristelniță era rece, cel ce ar fi trebuit să o încălzească pe soba de fontă în jurul căreia se îngrămădeau în zilele de iarnă cu toții se îmbolnăvise și nu se gândise nimeni să-l înlocuiască. Lasă, că n-o să răcească, spusese el, încercând apa cu degetele, o să aibă Maica Domnului grijă de ea. I-ați ales numele care trebuie. Auzi ce frumos, Maria! O să vegheze mereu Precista asupra ei. Hai, înveliți-o bine în scutece. Ia-o tu, Romițo, în brațe și vezi unde o pui în sanie.
Care sanie, părinte? a chicotit tatăl. Am venit pe jos până aici.
Pe viscolul ăsta?
La noi, în nord, aproape de granița cu Ucraina, sunt viscole adevărate, ăsta de aici e o nimica toată!
Așa o fi, dar aveți cam mult de mers până acasă.
Avem! Dar nu ne speriem noi dintr-atâta. Ia pieptarul meu, Romițo, și înfofolește-o!
Și tu? E de mers până în capătul celălalt al satului. Mare minune să nu dea vreo răceală peste tine, a spus ușor speriată mama fetei.
Iau o gură de țuică și nu mai are nicio treabă frigul cu mine.
N-a avut, într-adevăr, își aminti preotul, ce se interesase, la câteva zile după aceea, de ei. Nu le făcuse nici cel mai mic rău viscolul. Părinților Mariei, pentru că fata trecuse în grija celeilalte Marii, din icoană. Viscolul și frigul n-aveau, oricât ari fi fost ele de aprige, nicio putere asupra ei. Preotul era convins că fetița pe care tocmai o botezase o să aibă noroc în viață. Chiar foarte mult noroc. Cum se spunea prin partea locului, cu carul. Cu carul mare de pe cer, căci de acolo urma să vină norocul Mariei.
Trecuseră o grămadă de ani de atunci și iat-o rămânând acum în urma celorlalți în biserică și strigând ca din gură de șarpe că n-are loc să iasă pe ușă. Din cauza burți! A fătului pe care îl purta în pântec!
Nu vezi, părinte, ce burtă mare am? Curând n-o să mai încap în biserică. Scoate-mă cât mai repede de aici!
Cum să fie gravidă? Era subțire ca o trestie!
Ceea ce Hariton văzu cât se poate de clar la ea era că vorbea în dodii.
Tatăl copilului, auzi! La cine s-o fi referind?
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Maria se apropie de catapeteasmă și-l arătă pe unul dintre sfinți cu degetul.