CYNTHIA FLEURY, specialistă în filosofie și psihanaliză, este profesor titular al Catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a Catedrei de Filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Cynthia Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept, precum: Les pathologies de la démocratie, La fin du courage, Les irremplaçables și Le soin est un humanisme. Și-a dat doctoratul cu Jacques Derrida și este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.
Aici odihnește amarul. Vindecarea de sentiment (Editura Trei, 2026) – o anatomie a resentimentului și mai mult decât atât – este cartea Cynthiei Fleury de la care pleacă acest dialog exclusiv pentru România literară. Despre volumul uneia dintre cele mai influente gânditoare europene a momentului, coordonantorii ediției în limba română notează: „Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă. Plecând de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, cititorul va afla modalități concrete pentru vindecarea de resentiment: în plan personal, va fi nevoie de o sublimare a energiei resentimentare în creativitate, angajament, umor și contemplare, în vreme ce, în context social, vor trebui asigurate spații de recunoaștere, echitate și emancipare.“
Cristian Pătrășconiu: Cum a venit la dumnea voastră această temă: resentimentul? Atfel spus, ce v-a determinat în mod decisiv să îi acordați o reflecție amplă?
Cynthia Fleury: Acesta este obiectul comun al psihanalizei și al filosofiei politice, în sensul că reprezintă unul dintre relele care otrăvesc cel mai mult viața individului și a societăților. Resentimentul funcționează ca o capcană mortală care îl ține pe individ captiv într-o atitudine de victimă și îl îndepărtează de rivalitatea mimetică.
Cum ne ajută filosofia să navigăm această temă (-problemă!)?
Filosofia ne ajută să diagnosticăm și să decons truim mecanismele individuale și colective care pun în mișcare (și în acțiune) resentimentul. Filosofia permite să numim cu precizie resentimentul și să îi înțelegem mecanismele. Ea arată că acesta nu este doar o emoție, ci o structură de ruminație victimală, care îl prinde pe subiect în capcană și care îi alterează relația cu lumea. Astfel, ea ajută la redobândirea lucidității și a libertății, dezvăluind iluziile care însoțesc această lamentație.
Care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, în chestiunea resentimentului, cei mai eficienți „doctori“ ce provin din filosofie?
Hegel, Nietzsche, Max Scheler, Școala de la Frankfurt, Adorno, desigur, care a studiat potențialul „fascist“ al personalităților, precum și dinamica reificării și a aservirii subiectului. Apoi, mai sunt și gânditorii proveniți din psihanaliză: Freud, Wilhelm Reich.
Și: cum ne ajută psihanaliza să ne acomodăm mai bine cu această problemă, resentimentul?
Psihanaliza are ca scop principal reactivarea voinței subiectului. Ea ne permite să redescoperim o formă de luciditate cu privire la partea noastră de responsabilitate în ceea ce ni se întâmplă și să redeschidem subiectul către lume, acolo unde resentimentul îl închide în sine.
De fapt: este ceva firesc, ceva normal să ai / să avem resentimente?
Oricine poate simți impulsul de a avea un resentiment din cauza lipsei unei educații în ceea ce privește sublimarea și simbolizarea. Dar a cădea pradă resentimentului, această pasiune tristă și mortală, înseamnă ceva mai durabil decât simpla trecere prin impulsul de resentiment. Resentimentul este problematic doar atunci când se fosilizează și devine o structură durabilă a personalității. Lăsarea în voia acestei pasiuni este periculoasă, deoarece va avea un impact asupra subiectului, făcându-l incapabil să se hrănească din diversitatea și frumusețea lumii. Acela care a căzut pradă resentimentului denigrează tot ceea ce vede, nu mai este capabil să exercite o judecată rezonabilă asupra lumii.
Altfel spus: putem justifica resentimentul? Sau, cel mult, îl putem explica?
Se poate explica mecanismul acestuia, dar în niciun caz nu se poate justifica în sensul de a-l legitima. Resentimentul nu este traducerea psihică a nedreptății trăite. Deloc! Se poate, pentru cineva, să fi trecut prin numeroase traume și să nu aibă vreun resentiment, la fel cum e posibil să nu fi cunoscut nedreptăți reale, obiectivabile, și totuși să aibă un resentiment. Resentimentul este o boală a „poziției“/atitudinii, nu a situației obiective. Acesta este o boală a rivalității mimetice, a comparației. Provine în primul rând dintr-o incapacitate de a sublima frustrarea. Desigur, există nedreptăți socio-economice împotriva cărora trebuie să luptăm cu putere, dar resentimentul nu este cea mai bună modalitate de a combate nedreptățile sociale. Numai sublimarea resentimentului permite realizarea justiției sociale pentru toți.
Există vreun „beneficiu“ în a păstra resentimente sau așa ceva este mereu dăunător?
Nu cred că aș putea să spun una ca asta. Resentimentul este dăunător din punct de vedere clinic pentru persoana în cauză și, în al doilea rând, pentru cei din jurul acesteia. A suporta resentimentul altcuiva este un lucru extrem de complicat. În schimb, persoana resentimentară, din păcate, se bucură adesea de lamentația sa, deoarece aceasta îi oferă un alibi pentru a-și justifica inactivitatea, „reacția“ sa. A te bucura de o asemenea lamentație permite menținerea unei coerențe psihice prin desemnarea vinovaților. Dar acest beneficiu este profund distructiv, deoarece te închide într-o logică a repetiției și a neputinței.
Cum se transformă resentimentul în timp, dacă nu este gestionat așa cum se cuvine?
Dacă nu este prelucrat, resentimentul se transformă într-o ranchiună înrădăcinată, într-o adevărată mașinărie de a reproșa, care poate dura o viață întreagă și poate împiedica orice schimbare.
Este acesta, resentimentul, o formă de slăbiciune sau, în fond, este un răspuns legitim la nedreptate?
Poate porni de la o nedreptate reală, dar devine o formă de slăbiciune atunci când te determină să alegi ura în locul acțiunii.
Când devine suferința resentiment și nu doar durere?
Atunci când suferința încetează să mai fie trăită și se transformă în rumegare / ruminație, repetiție, obsesie, atunci când aceasta împiedică subiectul să meargă mai departe. Încă o dată, suferința nu este cauza resentimentului. Resentimentul este o „iluzie“ a victimei, cu alte cuvinte, o interpretare particulară a evenimentului trăit.
Așadar, să uităm este / poate să fie soluția? Sau, de fapt, nu e chiar atât de simplu?
Nu. Nu este vorba de a uita, ci de a transforma relația cu rana, de a nu o mai pune în centrul identității proprii.
Cum poate resentimentul să alimenteze ideologii sau mișcări politice?
Resentimentul individual poate deveni colectiv. O societate copleșită de resentimente intră într-o dinamică de căutare a țapilor ispășitori și poate devia către forme autoritare, ba chiar fasciste.
Ce înseamnă „a vindeca“ resentimentul: a elimina sau a transforma?
A vindeca nu înseamnă a închide orice rană, ci a-ți recăpăta capacitatea de a acționa și de a te transforma, a ieși din starea de lamentație și de ruminație.
Apropo de vindecarea de resentiment – există soluții personale. Unde e de căutat în această privință? Ce este de construit aici?
Soluțiile constau în a-ți asuma din nou responsabilitatea pentru propria viață, a ieși din starea de ruminație, a-ți extinde sinele în loc să-l restrângi. Procesul se desfășoară în cadrul terapiei analitice, dar se poate baza pe o serie de tehnici comportamentale și cognitive, precum și pe orice formă de activitate creativă sau de implicare socială.
Există, de asemenea, soluții colective, sociale? La fel: în privința acestor soluții colective, la ce anume trebuie să fim foarte atenți?
Este vorba, în mod fundamental, de a reconstrui condiții sociale care să evite concurența distructivă, sentimentul de a fi înlocuibil – de a fi tratat ca un obiect, și, în general, destrămarea legăturii sociale. Adevăratul gest politic nu constă atât în a vota pentru un guvern sau altul, cât în a ne asigura că păstrăm instituții educaționale și de îngrijire eficiente, deoarece miza „politică“ se află tocmai aici: democrația este în primul rând o școală a spiritelor, ea modelează personalitățile astfel încât acestea să încerce să fie cât mai puțin posibil alienate, atât psihic, cât și social.
O lume fără resentiment(e) ar fi cea mai bună dintre lumile posibile?
Nu cred într-o lume fără resentimente. În schimb, cred în necesitatea de a nu permite resentimen tului să ne modeleze viețile individuale și colective – și, uneori, chiar de a nu permite acestuia să ne otrăvească viețile…
