Cristian Pătrășconiu: Voi începe această conversație altfel decît au decurs altele pe care le-am avut împreună. Și anume: la primele trei secvențe ale acestui interviu mi-a făcut mare plăcere să invit patru distinse doamne – care vă admiră și care admiră foarte mult cartea eveniment despre marea scriitoare britanică Virginia Woolf – să formuleze câte o întrebare pentru dumneavoastră. Prima întrebare vine de la Gabriela Adameșteanu. Iată: Pentru că ați scris cărți esențiale – despre James Joyce, despre Virginia Woolf –, cum ați defini, cât mai concret, pentru elevi & studenți, ce înseamnă modernismul?
Mircea Mihăieș: Există multe definiții ale modernismului. Cea mai la îndemână e aceea care îl definește drept un curent cultural – în cazul nostru, literar – de reînnoire estetică, extrem de productiv în intervalul anilor 1880-1930, în Europa și în Statele Unite. Un mare specialist al domeniului, Peter Gay, spunea că modernismul e „mai ușor de exemplificat decât de definit“. Matei Călinescu demonstra chiar existența mai multor „modernisme“. Ca anglist și americanist, mă simt apropiat de definițiile care accentuează ideea de înnoire (ca în faimosul îndemn „Make It New“ al lui Ezra Pound): arta trebuie să se reinventeze continuu, fără a repeta mecanic formele vechi. Ceea ce nu înseamnă că trecutul trebuie abandonat. E vorba, în principal, de percepția subiectivă a timpului – sub influența teoriei lui Henri Bergson – și de multiplicarea punctelor de vedere. Ele au drept scop depășirea tehnicilor și a convențiilor curentului dominant, realismul. Pentru a-și atinge scopurile, moderniștii au avut ca metode predilecte monologul interior și fluxul conștiinței. Virginia Woolf lansase, de altfel, o frază care avea să devină celebră: „În jurul lui decembrie 1910, lumea s-a schimbat“. Ea se referea la prima expoziție post-impresionistă de la Londra, realizată de Roger Fry, eveniment considerat un moment de cotitură în impunerea mișcării moderniste.
Probabil că punctul de maximă creativitate al modernismului anglo-saxon a fost atins în 1922, când James Joyce a publicat Ulysses și T.S. Eliot The Waste Land. Virginia Woolf a tipărit și ea în acel an un roman experimental, Jacob’s Room. Aș putea intra în detalii, menționând relativismul, fragmentarismul, perceperea realității drept o entitate interioară și schimbătoare (și nu exterioară și imuabilă, ca în doctrinele artistice anterioare), „frângerea centrului“ (ca să citez o sintagmă faimoasă dintr-un poem al lui William Butler Yeats), preeminența experienței individuale, gândirea simbolică și multe, multe altele. Mă opresc însă aici, înainte de a-i plictisi pe „elevii & studenții“ imaginari ai doamnei Gabriela Adameșteanu.
Îmi face plăcere să continui în același mod. Întrebarea numărul doi vine de la Adriana Bittel: De unde luați atâta putere pentru a scrie texte atât de bine documentate?
Nu știu dacă e vorba de putere – în oricare din sensurile cuvântului. Aș folosi o altă vocabulă, destul de tare și ea: pasiune. Și, cu siguranță, noroc. Am avut mereu șansa de a mă ocupa doar de lucrurile care-mi făceau plăcere. Pentru mine, munca n-a fost niciodată o corvoadă. N-a trebuit să suport tirania unor șefi obtuzi, n-am avut un program de muncă umilitor: totuși, să lucrezi într-o universitate e un lux, mai ales când poți să predai ceea ce vrei! Iar activitatea într-o redacție e o sărbătoare de fiecare zi! Plăcerea „documentării“ o am, ca să zic așa, în sânge. Sunt un „scormonitor“ capabil să stea ore și zile în șir urmărind câte un fir (o idee, un personaj, un autor) încercând să-i găsesc originile și destinația. Uneori reușesc, alteori nu. În privința „documentării“, nu-mi fac iluzii: ea nu e niciodată exhaustivă. Mereu îți scapă ceva esențial, mereu există, undeva, lucruri (și nu puține!) care ți-ar fi putut fi de folos, dar n-ai avut abilitatea, inspirația ori norocul să dai peste ele. Dar vine întotdeauna momentul în care știi că trebuie să pui punct studiului și să încerci să faci baloane de săpun colorate din plăcile de marmură ce stau să se prăbușească peste tine. Iar uneori se și prăbușesc…
A treia, după același calapod – de la Tia Șerbănescu: Stimate Domnule Mihăieș, o asemenea carte de vârf, o carte de Everest literar, precum e Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, reprezintă o demonstrație strălucită de ce minuni literare e capabilă combinația dintre inteligență, erudiție, talent, dedicație și bun-gust. Spre fericirea noastră, a cititorilor, am avut parte din plin de aceste daruri. Întrebarea mea este dacă în anii de muncă pentru această carte a existat și o implicare emoțională și cât de diversificată a fost ea? Cu alte cuvinte, mai brutal și mai vulgar spus – căci, domnule Mihăieș, nu mai suntem în Londra secolului 19, ci mereu aici, la Porțile Orientului: care au fost relațiile emoționale ale scriitorului Mihăieș cu o femeie atât de fascinantă ca Virginia Woolf? Cum nu puteți spune „Virginia Woolf c’est moi!“ și nici că „v-a fost teamă de Virginia Woolf“, ce fel de sentimente ați încercat în fața unui personaj atât de solicitant? Admirație? Detașare? Grijă? De câtă empatie a fost nevoie pentru a scrie o carte atât de puternică despre o mare scriitoare și o femeie care-și îndura cu greu abisurile? Cred că ea v-ar fi mulțumit dacă ar fi avut cum să se citească în această carte. Așadar, cum a fost relația cu Virginia Woolf? Epică, lirică, dramatică?
Dragă doamnă Tia Șerbănescu, ați pus asupra mea o enormă presiune! Nu cred – chiar nu cred! – că merit elogiile dumneavoastră, cu totul disproporționate, potrivite pentru un „clasic“ cu statuie în Cișmigiu, nu pentru un etern învățăcel, cum mă consider eu. Scrisul nu e pentru mine un sport de performanță. N-am năzuit niciodată să bat recorduri, să mă iau la întrecere și să dărâm bariere. Cu atât mai puțin să escaladez ditamai Everestul! Am scris și cartea aceasta așa cum le-am scris și pe cele de dinaintea ei, dintr-un impuls intelectual, din nevoia de a mă lămuri mai întâi pe mine și apoi de a mai hașura o zonă din harta pe care o am mereu sub ochi de când m-am trezit pe lume că cele două lucruri care-mi plac la modul absolut sunt cititul și scrisul. Mă înscriu perfect în butada lui Caragiale, care spunea că cel mai greu lucru pentru un român care știe să citească e să nu scrie…
Evident, preocuparea față de subiect n-a apărut din senin. O „abordasem“ pe Virginia Woolf (și nu înțelesesem mare lucru) pe la șaisprezece-șaptesprezece ani. O studiasem destul de atent la facultate, sub îndrumarea minunatului meu profesor de literatură engleză și americană, regretatul Marcel Pop-Corniș. Ulterior, am scris despre Virginia Woolf-sinucigașa un capitol, „Plasa de fluturi“, în cartea mea de debut, De veghe în oglindă. Apoi a devenit unul din autorii fundamentali ai cursului meu despre modernismul britanic. Mă iluzionam, așadar, că știu câte ceva despre ea. Întâmplarea a făcut ca, prin 2015, să-mi cadă în mână un volum de eseuri ale ei, pe care nu-l parcursesem înainte, dedicat exclusiv unor teme ne-literare. Am avut atunci revelația unui personaj nu doar misterios, ci și fascinant. Apoi, după obiceiul meu, am extins aria cercetărilor. Am reluat jurnalele (le cunoșteam în mare parte), corespondența (la care avusesem acces parțial), memoriile și, din nou, și din nou, eseurile – câteva mii de pagini absolut fabuloase.
Știam că voi scrie această carte încă de când am încheiat volumul al doilea din trilogia joyceeană, O noapte cu Molly Bloom, în 2018. Aveam deja și titlul: O viață cu Virginia Woolf. Ca structură – atât cât am apucat să schițez – acea primă tentativă nu are nicio legătură cu manuscrisul pe care, finalmente, la începutul lui 2026, i l-am pus-o în brațe lui Silviu Lupescu. Doream să scriu un fel de dublet la personajul lui James Joyce, Molly Bloom. Nu-mi dau seama nici acum dacă ele, personajul ficțional, și femeia cu biografie reală, au cu adevărat ceva în comun ori sunt doar halucinațiile mele, varianta diurnă și „realistă“ a unei femei cu o deschidere a minții uluitoare și cu o capacitate de a trăi suferințele și bucuriile cu o intensitate colosală.
Dacă mă întrebați, dragă doamnă Tia Șerbănescu, dacă am nutrit pe parcursul scrierii cărții vreun sentiment față de Virginia Woolf (sau, mai pe șleau: dacă am fost îndrăgostit de ea) vă răspund fără ezitare: da. Cum aș fi putut să nu fiu?! Am fost eu îndrăgostit și de Molly Bloom (în familie era dat ca sigur, în anii când am conviețuit, scriptic, cu ea și îi urmăream uluit, ebrietat, paralizat și anihilat de dizertațiile ei debutonate despre „sex & alte droguri“, că „tu ai ceva cu femeia aceea“!) N-am să vă spun prin ce tulburări am trecut și cu Emma Bovary și nici ce suferințe m-au încercat pe când mă înamorasem de principesa de Clèves. Ori prin ce cazne am trecut urmând-o în inexorabila ei alunecare spre moarte pe Anna Karenina. O să ziceți că am o pasiune morbidă pentru femeile sinucigașe. Nu cred. Mai degrabă, am un fel de compasiune combinată cu pusee de revoltă pentru un anumit tip de suferință. Și apoi, Molly nu se sinucide. Și nici principesa de Clèves. Deși, recunosc, sado-masochismul avant la lettre al felului în care aceasta din urmă a renunțat la fericire echivalează cu o formă de autoanulare. Și încă una din cele mai groaznice, în care salvezi trupul, dar omori sufletul.
Și atunci, cu o astfel de „ereditate“ culturală, cum să nu fi căzut pradă farmecului cotropitor al acestei femei care e un amestec unic de spirit, inteligență, pasiune, generozitate, empatie, onestitate (umană și intelectuală), curaj (moral și fizic), loialitate, disciplină, ambiție, optimism, nebunie, dispreț, egoism, nesiguranță, violență, răutate, frică, cinism și cruzime? Și despre care toți cei care o cunoscuseră jurau că era „cea mai frumoasă femeie din lume“?
Mi-e greu, așadar, să fac o departajare între categoriile pe care le menționați. A fost, desigur, admirație. Era însă necesar să mențin un grad (și un gard) de detașare, pentru că exista riscul cât se poate de real de a cădea în sentimentalism, bulimie emoțională sau, Doamne ferește!, kitsch. Acesta e lucrul cel mai dificil: să găsești „distanța de discreție“ față de un personaj care te atrage precum un magnet. Acum, după căderea cortinei, se păstrează, cred, lirismul. Un lirism căruia am încercat să-i dau o formă epică. În privința dramatismului, da, e copleșitor și irecuperabil: ea moare.
În fine, a patra întrebare îi aparține doamnei Adriana Babeți: Minunată această Virginia Woolf. Minunată și cartea pe care i-ai dedicat-o. Dar nu crezi că ai fi putut scrie mai mult despre eroul care e Leonard Woolf, devotatul ei soț? Așa cum nu mulți îl bagă în seamă pe Charles Bovary. O întrebare cam stupidă, dar risc: ai fi putut fi Leonard Woolf în acea lume?
Cred că am scris despre Leonard Woolf exact atât cât ar fi trebuit să scriu. Grija lui față de Virginia, întinsă pe parcursul a trei decenii (mai exact, douăzeci și nouă de ani, cât a durat căsnicia lor), a fost admirabilă. A fost prezent clipă de clipă în momentele ei de suferință, a fost protectorul scrisului ei și primul cititor (și critic) al textelor sale, prietenul cel mai apropiat. Dacă am un regret, e că nu există posibilitatea de a reconstitui discuțiile private din familie, care trebuie să fi fost pasionante. Așa sugerează lapidarele ei note de jurnal și ecourile din corespondență. Erau două inteligențe complementare, care au știut să compenseze absența cvasi-totală a sexualității prin inteligență și o intensă afecțiune. Legătura lor acoperă o vastă gamă a emoționalității: atașament, prețuire, devotament, complicitate, tandrețe, camaraderie, intimitate și, mai presus de orice, o prietenie profundă. Ceea ce poate fi numit, cu o anumită doză de sentimentalism, chiar dragoste.
Fără îndoială, au existat nenumărate certuri și conflicte domestice. Unele erau provocate de dezechilibrele nervoase și de accesele de tiranie ale Virginiei. Altele își aveau originea în arghirofilia pronunțată a lui Leonard: au fost situații în care i-a reproșat că nu scrie și nu publică și că nu aduce suficienți bani în casă. Dar aria conflictelor înregistrate de-a lungul anilor e mult mai amplă. Ea e reflectată și în paginile cărții mele.
Pe de altă parte, mă întreb: ar mai fi vorbit cineva despre Leonard Woolf dacă n-ar fi fost soțul Virginiei? Opera lui scrisă, deși meritorie, nu i-a asigurat un loc prea vizibil în istoriile literare. The Village in the Jungle și The Wise Virgins (cărțile lui de proză) sunt de nivel mediu, iar lucrările politice și studiile de relații internaționale intră în categoria textelor care, deși foarte utile în momentul redactării lor, s-au dovedit perisabile. Astăzi nu le mai citează nimeni. Ele sunt echivalentul sui-generis al „consumabilelor“, ori al „studiilor de fezabilitate“ după care se ghidează administrațiile și guvernele. Chiar și amănunțita lui autobiografie – Sowing (1880-1904), Growing (1904–1911), Beginning Again (1911-1918), Downhill All the Way (1919–1939), The Journey Not the Arrival Matters (1939–1969) – prezintă interes aproape exclusiv pentru că multe din paginile ei îi sunt dedicate Virginiei.
Mă întrebi – insidios – dacă aș fi putut ori aș putea să îmi asum un rol similar celui al lui Leonard Woolf, adică să-mi dedic întreaga existență „îngrijirii“ unei persoane dragi. Din fericire, viața m-a distribuit în alt rol: cel de protejat – de familie, de prieteni, de împrejurări. Am avut și am norocul să fiu înconjurat de oameni puternici, care au înțeles că nu sunt mari șanse să fiu extras din lumea mea abulică și că, prin urmare, nu s-au așteptat nicio clipă să fiu un adevărat stâlp al societății (ca să-l citez pe Ibsen). În sinea mea, îmi spun că, dacă astfel de situații – pe care nu le doresc, nici mie, nici altcuiva – s-ar ivi, cu siguranță n-aș da bir cu fugiții.
Acum revin eu „la manșă“. Virginia Woolf: patru sinucideri, spuneți. Ce sunt acestea, mai precis? Toate patru tentative, una anume – ultima –, chiar sinucidere…
Așa cum am înțeles eu lucrurile, toate cele patru încercări ale Virginiei Woolf de a-și pune capăt vieții sunt sinucideri propriu-zise. Niciuna din ele n-a fost gândită (în măsura în care putem vorbi de premeditare…) doar ca o încercare, ca o repetiție fără public, ci ca un act final. Argumentul meu e că după fiecare din aceste probe-limită ea a devenit un alt personaj. Cartea pe care am scris-o e, într-un anumit sens, o notă de subsol, pe cât de amplă, pe atât de înfrigurată, la această intuiție. Voi explica mai târziu cum s-a ivit această convingere. Tot ce am încercat în cele peste o mie de pagini ale manuscrisului a fost să găsesc dovezile materiale ale acestei metamorfoze în aparență invizibile, dar ale cărei consecințe s-au simțit acut în fiecare din segmentele vieții pline de înfrigurate speranțe și ambiții și de inexprimabile calvaruri a Virginiei Woolf.
La acest capitol, am intrat oarecum în conflict cu o seamă de exegeți ai Virginiei Woolf mult mai docți decât mine. Există, în această lume a vânătorilor de virgule și semne purtătoare de semnificație, un fel de unanimitate privind numărul încercărilor de sinucidere ale Virginiei Woolf. Un critic și istoric literar pe care-l apreciez foarte mult, Mitchell A. Leaska, vehiculează și el aceeași cifră, patru, deși datele lui sunt ușor diferite de ale mele. Nu vreau să spun prin asta că ne aflăm în plin aleatoriu, că umblăm cu speculații și presupuneri. E vorba de felul în care fiecare dintre noi ne facem documentarea. Pentru că documentele contează. Ele sunt esențiale pentru scenariul pe care îl propui. Așa după cum subliniez și în carte, Virginia Woolf s-a ferit să se refere la momentele propriu-zise ale actelor suicidare. La rândul lor, martorii apropiați au lăsat mărturii mai degrabă circumstanțiale: toată lumea știa despre ce era vorba, dar nimeni nu punea punctul pe i. Abia ani mai târziu, în memoriile sale, Leonard Woolf a vorbit deschis despre aceste situații dramatice. Mai mult chiar, a avut, tardiv, revelația unei posibile alte încercări de a-și lua viața, cu câteva zile înainte de „sinuciderea finală“, ca să zic așa, cea din 28 martie 1941.
Sunt în dezacord cu Mitchell A. Leaska în privința celei de a doua și a treia sinucideri. Pentru mine, e destul de limpede că a doua încercare a Virginiei are loc în 9 septembrie 1913, când a îngurgitat o sută de pastile de Veronal. Pornind de la menționarea – fără a da vreun detaliu – de către Quentin Bell, nepotul Virginiei și autorul unei utile biografii a mătușii sale, a unei încercări de automutilare a scriitoarei, cândva în intervalul 1910-1912, Leaska trage concluzia că ar fi fost vorba de un gest suicidar. Nu cred acest lucru. Mutilarea – oricât de gravă, ceea ce n-a fost cazul – nu are radicalitatea presupusă de o sinucidere. Mutilatul nu intenționează să-și încheie socotelile cu viața. Dimpotrivă. El urmărește, ca purtător al stigmatului, să devină stindardul viu al dramei neluate în seamă ori chiar disprețuite de cei din jur.
Leaska, în schimb, ignoră ceea ce eu consider că e a treia „sinucidere“, cea din noiembrie 1914, când scriitoarea a făcut apel tot la Veronal. De data aceasta, n-a îngurgitat „decât“ treizeci de pastile. În mod clar, n-a fost vorba de un „accident“ (cum au susținut unii comentatori). Accident ar fi fost dacă ar fi luat una, două, trei, hai, zece pastile. Dar nu treizeci! A înghițit „doar“ treizeci, pentru că atâtea avea la dispoziție. Cufărul în care erau păstrate fusese lăsat, din neatenție, deschis. Dacă ar fi fost mai multe, le-ar fi îngurgitat, cu siguranță, pe toate.
În concluzie, cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf s-au produs, în ordine, în luna mai, 1904, în septembrie 1913, în noiembrie 1914 și în martie 1941. În tot acest timp, scriitoarea a avut – după formula dramatică și inspirată a unui critic – un lung „flirt cu dezastrul“. Nu cred că vor mai apărea date care să schimbe în mod radical concluziile la care am ajuns eu. Și asta în ciuda faptului că, periodic, ies la iveală texte necunoscute despre Virginia Woolf, ba chiar și unele scrise de ea. Cel mai recent volum, apărut în 2025, se intitulează The Life of Violet și e alcătuit din trei povestiri scrise în 1907, când avea douăzeci și cinci de ani.
De ce? De ce să se sinucidă?
Nu avem o explicație clară și valabilă pentru toate cele patru încercări de autosuprimare. Cu excepția ultimei, pentru care a lăsat scrisori de bun rămas, celelalte trei stau sub semnul (posibil și probabil) al spontaneității. Ele nu au fost anunțate de semne clare, de modificări semnificative ale comportamentului. Am putea, eventual, găsi un răspuns retrospectiv (dar aceasta e o speculație pe care o menționez cu o jumătate de gură) în scrisoarea în care-și anunță sinuciderea din 28 martie 1941. Acolo ea spune: „Sunt sigură că încep să înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece prin încă una dintre acele perioade îngrozitoare. Și de data aceasta nu mă voi mai recupera. Încep să aud voci și nu mă pot concentra. Așa că fac lucrul ce pare cel mai bine de făcut“.
Toate aceste simptome se manifestaseră și anterior. Așadar, ele ar putea funcționa ca explicație și pentru gesturile funeste din anii trecuți. Dar în 1941 lucrurile erau mult mai grave: suferințelor prezente li se adăuga amintirea supliciilor de atunci. Oroarea provocată de maladie, convingerea că „de data aceasta nu mă voi mai recupera“ au covârșit sentimentul de responsabilitate și au spart barajul autoprotecției. În 1941, ideea că se va schimba ceva radical, că viitorul va fi complet diferit față de trecut nu mai intra în calculele ei. Decizia de a-și pune capăt vieții a coincis cu pieirea speranței.
Dacă în tentativa finală a contat mult cumulul vicisitudinilor, adică memoria răului, presupun că în 1904, în 1913 și 1914 a prevalat experiența directă a atrocităților fizice și psihice. De aceea, există o diferență fundamentală între ele. Primele trei sunt nepremeditate, fiind expresia exasperării de a nu mai rezista la durere, o furie incontrolabilă căreia nu i-a găsit decât un răspuns violent. A patra e laborios pregătiră, cu elemente de ritual de trecere diseminate în arealul geografic în care impasul existențial s-a dovedit mai puternic decât dorința de a trăi. Trei dintre ele au o maximă expresivitate: scrisoarea de adio, bastonul abandonat pe malul râului și pietrele îndesate în buzunare înainte de a se scufunda în apele reci și învolburate. Multe altele se găsesc în jurnalele și corespondența ei. Ele constau în câteva stranii relatări în care se alterează nu doar sensul întâmplărilor pe care le descrie, ci deformează până la absurd și grotesc chiar limbajul. Atunci când între percepția realității și capacitatea de a o reda în termeni raționali s-a produs ruptura, n-a mai existat cale de întoarcere.
Dar e și un mod de manifestare a onoarei în această decizie: deși putea opta pentru un compromis – din multe puncte de vedere, inclusiv financiar, era mai protejată ca oricând –, a preferat să ia o decizie ireparabilă. Probabil că această situație e cel mai bine exprimată de cuvintele din finalul romanului Valurile (pe care le citez și eu în carte, și care au fost încrustate pe placa ei de mormânt): „Neînfricat și dârz, mă năpustesc împotriva ta, Moarte!“
Și cum (de mai) renaște?
Nu știu. Probabil că ține de miracol. Sau de predestinare. Sau de ineficacitatea impulsului suicidar. Altminteri, deciziile ei aveau pecetea determinării: Virginia Woolf nu s-a jucat „de-a sinuciderea“. Chiar era hotărâtă să moară. Nu a făcut un spectacol din asta. Ca dovadă, cu excepția ultimei încercări, unde gesticulația funerară a fost evidentă, celelalte trei (sau poate au fost și altele, despre care nu s-a păstrat nicio mărturie și n-a supraviețuit nicio dovadă) stau sub semnul imbol dului de moment, al gestului necontrolat, al dorinței irepresibile de a pune capăt vicisitudinilor din care, uneori, abia ieșise, alteori, în care abia urma să intre. Dorința și realitatea s-au întâlnit atunci când a premeditat gestul, când mijloacele (um plerea buzunarelor paltonului cu pietre) au co pleșit forța de respingere a destinului. Defe nestrarea și otrăvirea s-au dovedit insuficient de puternice pentru a înfrânge viața. Ca un trist paradox, tocmai elementul vital decisiv al universului, apa, a desăvârșit procesul de aneantizare. În felul acesta, gestul funest devine și un semnal de atenționare, și un țipăt de nepu tință și disperare. Așa a fost la toți marii înecați: Narcis, Ofelia, Rusalka, Ondine și poate chiar Mica Sirenă. Și, cu siguranță, așa fost și la P.B. Shelley și la nebunul rege Ludwig al II-lea al Bavariei. (În paranteză fie zis, am avut întotdeauna o jubilație la gândul că eroul meu mitologic preferat, Odiseu / Ulise, a găsit metoda prin care să se sustragă morții prin înec la care îl condamnaseră / ispitiseră crudele sirene.)
Cine este, după ce renaște? Câte Virginia Woolf avem?
La baza scrierii cărții mele s-a aflat o intuiție oarecum difuză (am menționat-o mai sus), pe care îmi era greu nu doar s-o demonstrez, ci chiar s-o formulez. Și anume că, după fiecare încercare de a-și pune capăt zilelor, Virginia Woolf a devenit o altă persoană. Acest gând s-a ivit nu din parcurgerea biografiei autoarei și nici din lectura exhaustivă a romanelor și prozelor ei scurte. Ideea mi-a venit în timp ce-i citeam eseurile, cele șase extraordinare volume în care s-a publicat opera ei non-ficțională. Eram, desigur, familiarizat cu textele ei teoretice în care aborda subiecte legate de literatură și de scriitori. Adâncindu-mă în lectura eseurilor non-literare, am constatat că, periodic, se schimba ceva fundamental în felul ei de a aborda chestiunile. Când am încercat să stabilesc intervalul temporal al acestor modificări care, pentru mine, erau frapante, am constatat că ele se suprapuneau, destul de precis, momentelor în care încercase să se sinucidă. Era parcă o altă voce, o altă dimensiune a personalității, o altă calitate a discursului.
Am verificat, apoi, pe jurnale și corespon dență, dacă acest lucru era valabil și în cazul scrie rilor confesive. Mi s-a părut (și mi se mai pare și acum) că lucrurile au funcționat exact la fel: modificări certe ale sferelor de interese, apropierea de noi prieteni și îndepărtarea de unii din cei vechi, modalități diferite de raportare la evenimentele externe și la cele interne etc. În mod straniu, aceste lucruri care au dus la apariția a patru persoane cu multe trăsături diferite nu au afectat proza pe care a scris-o. Acolo, deosebirile (care sunt substanțiale) țin de cu totul alte resorturi: de îndepărtarea voluntară de poetica realistă și de îmbrățișarea conștientă, ardentă chiar, a doctrinelor impresio nistă și post-impresionistă. În cazul Virginiei Woolf avem și o ilustrare eclatantă a teoriei lui Proust despre eul creator (eul profund) și eul social. Mai direct spus, persoana care scrie nu e totuna cu persoana scrisă.
Au simțit cei din jur că vrea să moară, că vrea să se omoare?
Într-un fel difuz, da. Mereu. Încercările ei de sinucidere n-au constituit un secret. Au existat martori, medici, asistente medicale, rude, amici discreți și amici indiscreți. Dar s-a instituit și un fel de complot al tăcerii. Și nu neapărat din pudoare. Legislația vremii prevedea că sinucigașii care supraviețuiau erau preluați, automat, de instituții ale statului specializate în tratarea unor astfel de situații, Or, fragilitatea fizică și sensibilitatea psihică a Virginiei ar fi contribuit nu la salvarea, ci la distrugerea ei definitivă. Din fericire, familia și-a permis să angajeze femei calificate ori de câte ori situația o cerea. Iar atunci când lucrurile se agravau, au apelat la clinici private și la medici de încredere. După cum se știe, fără vreun rezultat pozitiv durabil. Cu o ciclicitate înspăimântătoare, nebunia revenea imediat după ce Virginia încheia de scris o nouă carte. Dar boala ar fi luat forme încă și mai grave dacă n-ar fi scris-o.
(Cum) S-au intersectat Virginia Woolf și James Joyce? Aș spune: și în viață, și în moarte. Virginia Woolf e, pentru dumneavoastră, James Joyce II? Un Anti-Joyce?
De intersectat, s-au intersectat, dar nu fizic. Deși pe Internet se găsesc tot felul de bazaconii privind o pretinsă întâlnire între cei doi, în 26 ianuarie 1922, ea n-a avut loc niciodată. Mai mult, în luna ianuarie 1922, în dreptul datei de 26 nu există în jurnalul Virginiei nicio notație. Niciuna din biografiile serioase ale celor doi autori (Richard Ellmann, pentru Joyce, ori Hermione Lee și Julia Briggs pentru Virginia Woolf) nu menționează o astfel de întâlnire. N-am găsit nicio referință la ea nici în scrisori sau jurnale. Virginia nu l-a avut niciodată pe Joyce la masă, dar a avut pe masă manuscrisul lui Ulysses, oferit spre publicare editurii familiei Woolf, Hogarth Press, de către protectoarea lui Joyce, Harriet Shaw Weaver. După o primă impresie proastă, scrisul lui Joyce i s-a impus ca deosebit de original. În cele din urmă, Virginia a devenit o admiratoare a lui Ulysses, în care a văzut una din marile cărți ale veacului. Reciproca nu este însă valabilă: nu există semne că James Joyce ar fi arătat vreodată fie și ce mai firavă undă de interes față de scrisul Virginiei Woolf.
Nu, Virginia Woolf nu e pentru mine un Joyce II și cu atât mai puțin un Anti-Joyce. Fiecare a alergat pe propriul culoar, în universuri culturale diferite, în spații geografice care nu s-au inter sectat. Deși strict contemporani (s-au născut în același an, 1882, și au murit în același an, 1941), e greu să găsești ilustrații mai diferite ale ideii de moder nism. Și nu mă gândesc doar la disocierea de prost gust, de largă răspândire, potrivit căreia Virginia Woolf ar fi reprezentanta „modernis mului aris tocratic“, iar Joyce al „modernismului pro le tar“. Ceea ce-i desparte în mod fundamental sunt sensibilitățile: Joyce e un zeu fără Dumnezeu, pe când Woolf e o ființă cerească exilată în lumea din care zeii tocmai fuseseră alungați.
„E mai ales o carte despre un fel de a te așeza în lume“ – spuneți dumneavoastră. Cum se așază, cum s-a așezat în lume Virginia Woolf? Riscând enorm?
Da, despre asta e vorba, despre risc. De fapt, despre ceva mult mai grav: despre întrebarea de ce un creier extraordinar, capabil să înțeleagă cele mai ascunse secrete ale minții și sufletului uman, se dovedește neputincios în fața propriilor slăbi ciuni, suferințe și spaime? De ce inteligența ului toare e paralizată în fața măruntelor, trivialelor deter minații ale vieții? De ce capotează lamentabil – și nu o dată, ci, în investigația mea, de cel puțin patru ori, dar probabil că, în realitate, în fiecare zi și clipă a vieții? Și cum, din cenușa pe care a produs-o firava ei ființă morală, s-a desprins un Phoenix gata să-și ia zborul, să domine lumea spiritului, pregătindu-se, totodată pentru urmă toarea lui prăbușire (spun „phoenix“ la masculin doar pentru că așa îl considerau grecii și, multă vreme, latinii).
Ce înseamnă – o includ și pe Virginia Woolf aici – a avea o „nebunie creatoare“?
Înseamnă a fi obsedat de o singură idee. A nu dori nimic altceva decât să te contopești cu acea idee, să dispari și, poate, să renaști, dar păstrând obsesia intactă. În cazul Virginiei Woolf, ea a însemnat a fi scriitoare. Nu femeie, nu bărbat, nu amantă, nu mamă – ci scriitoare. Aproape de fiecare dată când mă gândesc la ea îmi vine în minte Jay Gatsby, din marele roman al lui F. Scott Fitzgerald. Naratorul, Nick Carraway, spune despre el: „a plătit scump, pentru că a trăit prea multă vreme cu un singur vis“. Exact asta s-a întâmplat și cu Virginia Woolf, deși de prea multe ori visul ei a fost un insuportabil coșmar.
Virginia Woolf e un etalon al modernității. Nu cred că e vreo discuție în această privință; e, de multă vreme, un fapt. Ce (ne) spune ea, funda mental, despre lumea noastră, despre softul lumii noastre?
Ne spune cam totul. Fragilitatea, durerea, cruzimea, spaimele, nedreptățile, primejdiile sunt aceleași. Dar și visele, iubirea, bunătatea, dorința de a schimba măcar o moleculă din imensitatea universului și de a-i da sens. Cutremurătoarea exclamația a lui Kurtz, din romanul lui Joseph Conrad, Inima întunericului – „The horror! The horror!“ – e o emblemă care va putea fi cu greu dezlipită și de pe unele din cărțile Virginiei Woolf, și aproape sigur nu va fi niciodată dezlipită de pe viața ei.
Cum captează Virginia Woolf duhul epocii sale? Vede departe în viitor? Regândește – radical, revoluționar – lumea, literatura?
Fără îndoială, Virginia Woolf a fost un personaj al vremii sale. N-a fost nici pe departe doar nevrotica înfățișată clișeistic în tot felul de ipostaze ale „geniului neînțeles“. A fost și mondenă, i-a plăcut luxul, a adorat distracția, a avut mașini scumpe și darul clevetelii irigat de-o enormă imaginație nutrită, acel amestec unic și inimitabil de cinism, ironie și autopersiflare ce definește anglicitatea. A fost un personaj-solar-crepuscular. S-a implicat – marginal și sporadic – în politică, a îmbrățișat cauza militantismului feminist, a protestat împotriva fascismului, a tremurat pentru viitorul omenirii. A scris cărți profetice pentru direcția în care urma să evolueze umanitatea – A Room of One’s Own și Three Guineas – și n-a obosit să spere că Răul va fi alungat de pe pământ. Poate de aceea, într-un gest autosacrificial, mai întâi s-a izgonit pe sine din lumea în care exista mult prea mult Rău.
Există, credeți, o legătură puternică între marile opere literare și vulnerabilitate?
Dacă vulnerabilitatea înseamnă fisură, da. Dar e o fisură prin care nu se pătrunde, ci o deschidere, o fantă, un ochi nevăzut ce captează nu doar energiile negative, ci și pe cele pozitive. Am citit undeva, și mi-a plăcut, această frază: „Vulnerabili tatea este locul secret în care omul încetează să se apere de lume și începe, pentru prima oară, să o întâlnească“. Așa e. Dacă suntem invulnerabili, suntem nesimțiți. Iar marii scriitori știu asta cel mai bine.
Ce ați învățat, fundamental, scriind (la) această carte? Și, complementar: ce spune această carte despre dumneavoastră, Mircea Mihăieș, à propos, autor și al volumului Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea, publicată în premieră acum mai bine de trei decenii…
Nu scrii o carte cu gândul că, la final, ți se va dezvălui cine știe ce mare secret. Ori, mai vulgar, că te vei alege cu o răsplată – fie ea una care-ți mângâie orgoliul ori îți va aduce foloase mate riale. Nu cred că există scriitori adevărați care să privească lucrurile în felul acesta. De la un moment dat încolo, când manuscrisul începuse să crească îngrijorător de mult, am fost mai degrabă preo cupat dacă editorul meu, admirabilul intelec tual Silviu Lupescu, îmi va mai răspunde sau nu la telefon după ce i-l voi fi trimis…
Altminteri, în ciuda faptului că am abordat în mai multe reprize chestiunea sinuciderilor în literatură sau în rândul scriitorilor, nu e vorba, ca să-l citez pe Marin Preda, de o „temă a auto rului“. Mă plasez la antipolul celor obsedați de moarte. Ca și la cel al obsedaților de viață. Sunt fascinat de lumile intermediare: diminețile de dinainte de răsărit și serile de imediat după apus.
