Mircea Mihăieș ne-a obișnuit cu abordarea celor mai dificile universuri literare de la cel al lui William Faulkner la cel al lui James Joyce, dar totodată a unor scriitori aparte precum Leonard Cohen (Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen), Hugo Pratt cu personajul său emblematic, „piratul“ Corto Maltese (Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător și A doua viață a lui Corto Maltese), sau Raymond Chandler cu infatigabilul său detectiv Philip Marlowe (Metafizica detectivului Marlowe), cu aceeași pasiune și erudiție, cu aceeași acribie și spirit de investigație. Sunt convins că orice subiect ar atinge Mircea Mihăieș fie și unul al culturii populare ni s-ar revela sub o nebănuită complexitate, l-am vedea prin ochii lui, cu mintea lui, altfel decât ni l-am fi imaginat vreodată. În „biblioteca“ lui Mihăieș, pe același raft stau autorii în cel mai înalt sens canonici ai literaturii lumii și cei care se integrează unui altfel de canon, nu atât secundar, cât alternativ, pentru că nu de nișă este vorba aici, ci de un alt mod de adresabilitate într-o cultură, care transcende minorul și secundarul și relevă diversitatea și versatilitatea literaturii. Acest transfer este o marcă a unui spirit care înregistrează sunetele rare, nuanțele, subtilitatea faptului literar, un spirit lucid, dar și cu o doză de nostalgie (nu poți scrie despre Corto Maltese al lui Hugo Pratt sau Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau despre un cantautor ca Leonard Cohen fără a rezona cu spiritul care mobilizează opera lor, cu acordul unic al strunei lor), cu un soi de melancolie superioară care face din singurătate un fel de singularitate. Mircea Mihăieș este în sine un englishman român (am în minte hitul lui Sting, An Englishman in New York, și un vers din refren „Be yourself no matter what they say“), iar publicistica îi relevă inteligența acidă, nemiloasă aș spune, și un mitteleuropean cosmopolit, un spirit polemic, „corosiv“, ca să împrumut un termen utilizat în ce-o privește pe Virginia Woolf, un neliniștit a cărui anxietate este aproape perfect disimulată de forfota de idei. Și mai este ceva pe care poate mai subliniat îl scot în evidență studiul de referință dedicat jurnalului intim și sinuciderii, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea, sau cel scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze, dar poate mai discret și explorarea faptului biografic pe care-l deduce și-l conduce în operă cum puțini reușesc, precum Ion Vianu. În studiile românești asupra literaturii, Mircea Mihăieș readuce pe o altă filieră decât cea călinesciană importanța biograficului în contextul faptului literar, evitând la limită psihocritica așa cum este ea întemeiată de Charles Mauron, adică fără să apese prea tare pe dimensiunea psihanalitică, sau pe urmele ei din text, metafora obsesivă și mitul autorului, acordând însă o pondere substanțială faptului social. Interesul pentru nevroză nu este genuin, ea caracterizează Europa Centrală finiseculară, în epoca de înflorire a psihanalizei, dar și a emergenței unui antisemitism care avea să eclozeze monstruos câteva decenii mai târziu. Interesul său pentru nevroză este însă unul legat de elitele culturale, acolo unde nevroza intră în metabolismul unei întregi societăți hipereducate și unde ea intersectează literatura. Uneori mi se pare că Mircea Mihăieș sondează abisul a ceea ce în mod particular în noua sa carte desemnează un decupaj temporal postvictorian, „Epoca Nervilor“, cu ieșirea de sub domnia Rațiunii în sfera unei subiectivități pentru care suprema revoluție a fost una sexuală. Cele 866 de pagini ale cărții Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă (Polirom, 2026) îi sunt dedicate acestei scriitoare emblematice și dramatice totodată, o impersonare a nevrozei, în sens larg, nu automat clinic, un alt nume care face aproape cât o epocă literară (nu poți să nu vezi că la o aruncătură de băț se află un alt autor căruia Mircea Mihăieș i-a consacrat volume importante, James Joyce). Trebuie spus că Mircea Mihăieș se adresează cu precădere acelei părți a operei Virginiei Woolf care ține de construcția intimului, de interioritate, de marcajele sociale, de devenirea ei în etape succesive, de viața cu toate ale ei, și anume jurnalele, eseurile, scrisorile, lăsând într-un plan secund literatura pe care o cunoaște foarte bine și la care face trimiteri uneori. Altfel, cartea îi este dedicată nu numai ei, ci și cercului ei de sociabilitate care a constituit un fenomen în sine, Grupul Bloomsburry care adună printre cele mai strălucite minți ale epocii pe care, într-un fel o și întemeiază, o și eliberează de inhibițiile victoriene, de la economistul John Maynard Keynes la criticul și teoreticianul Roger Fry, de la biografistul Lytton Strachey la criticul de artă Clive Bell, de la criticul literar Desmond MacCarthy la Duncan Grant. Și nu numai lor, unui anturaj mai larg fixat literar în intemperanțele și fulguranțele lui de afinitățile și tulburările nervoase ale Virginiei Woolf. În definitiv, psihodrama propusă de Mircea Mihăieș se articulează pe o poveste de familie, unde acest termen trebuie văzut într-o geometrie a cercurilor concentrice, pornind de la mamă și tată, apoi frați și surori, continuând cu soțul, Leonard Woolf, apoi cu diferite substitute materne sau personalități feminine accentuate, excentrice, tumultoase, apoi cu cercul de bloomsbuggers, termenul pentru membrii homosexuali ai grupului Bloomsburry, adică majoritatea, apoi cu „neo-păgânii“cu emblematicul Rupert Brooke, respinși la un moment dat, apoi cu diverse personalități care îi traversează câmpul vizual și pe care îi urmărește cu o privire critic-malițioasă. Așezată într-o poziție de observator care-și exersează privirea ca instrument analitic, Virginia disimuleză problemele majore cu care se confruntă, agravarea stării sale de sănătate mentală care ajunge într-un punct terminus. În fond istoria acestui grup se suprapune peste una de familie, familia Stephen din care provine Virginia și care le include pe surorile ei, inclusiv sora vitregă rezultată dintr-o căsătorie anterioară cu una dintre fiicele romancierului Thackeray și pe fratele ei Thoby, având drept centru locuința din cartierul cu același nume. Mircea Mihăieș a reușit să îmbine până la simbioză o istorie intelectuală care o are în centru pe cea a devenirii literare a Virginiei Woolf, cu o perspectivă de antropologie a sociabilității, studiind această microsocietate de minți strălucitoare în extensiile ei care duc în cele mai elegante cartiere londoneze unde alți amfitrioni excentrici încearcă să coaguleze un spirit al epocii, să ofere o scenă pentru spectacolul dat de elita culturală și mondenă. În fapt, Grupul Bloomsburry nu este doar suma personalităților care îl alcătuiesc, excentrice, fragile, sofisticate, nicio mișcare propriu-zisă cu un program clar articulat, ci o elită, un creuzet în care ia naștere un nou spirit, și în care ca într-o seră, se formează această floare unică, Virginia Woolf: „Grupul Bloomsburry n-a fost o școală, ci o mișcare aproape browniană“. Într-un fel, o parte însemnată a cărții este consacrată istoriei acestui grup, privit în etape distincte ale existenței sale și prin lentila sensibilității hipertrofiate, a lucidității incandescente, a curiozității romanești a Virginiei Woolf: Bloomsburry-on-Cam, Bloomsburry Belle Époque, Bloomsburry itinerant, Bloomsbury forever. Un demers relativ apropiat pentru literatura română este, mutatis mutandis, studiul Ligiei Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu dedicat probabil celui mai interesant și productiv fenomen cenaclier românesc. Grupul este impregnant de personalitatea Virginei Woolf, Mircea Mihăieș îi deslușește amestecul, vede episoade și personalități prin ochiul ei, cel din jurnale, scrisori, al unor consemnări, iradieri, fulgurații, pentru că obiectivul este mereu mobil și versatil, malițios și ironic, dar și potențator și detașat, inducând permanet un indice de refracție, cel al sensibilității sale dilatate până la enorm. Toată această societate este îmbibată, infiltrată de sensibilitatea nevrotică, de acuitatea aproape dizolvantă a romancierei Virginia Woolf. Putem numi cartea o biografie literară? Da, dar într-un sens general care nu precizează ceea ce o singularizează. Mircea Mihăieș alege o perspectivă aparte, pe care subtitlul cărții o descrie sintetic: „o psihodramă“. Termenul propus și vehiculat ulterior până la notorietate de către școala de psihiatrie a lui Jacob Levy Moreno, adversar declarat al lui Freud, aduce în prim-plan o formă de terapie de grup, spre deosebire de cea solitară a școlii freudiene, printr-o serie de dramatizări care vizează tocmai zona de insecuritate, de fragilitate, refulatul care urmeză să fie scos la suprafață destul de brutal. Mihăieș pornește de la premisa pe care o argumentează în capitolul introductiv rezumat în subtitlu și o reia în partea a doua a cărții într-o configurație strict feminină a sociabilității, și anume că grupul Bloomsbury cu întâlnirile frecvente din casa familiei Stephen i-au oferit Virginei scena pe care și-a putut juca rolurile succesive. O a doua premisă importantă este că fiecare dintre tentativele de sinucidere ale Virginei, conducând la cea care i-a curmat viața, au produs o alterare profundă a felului de a se situa în lume, în urma cărora „a devenit o altă persoană.“ Înainte de a analiza actele importante ale psihodramei, avem o investigație care focalizează episoadele traumatice, moartea mamei, respingerea tatălui în momentul poate cel mai fragil, cel al despărțirii de trupul încă cald al defunctei, moartea surorii mai mari, Vanessa etc., dar și un anumit climat familial, o mamă profesând o pedagogie a reținerii afective și a evaluării severe a performanțelor intelectuale ale odraslelor, un tată care situează fiica pe poziția social codificată a secundarului rezervată fetelor, o fragilitate înnăscută care conduce la decizia familiei de a-i întrerupe școlaritatea la vârsta de 15 ani, dar și terapia prin dialog care susține până la capăt mariajul cu Leonard Woolf etc., Mircea Mihăieș a considerat necesar să definească cât mai atent acest grup, aflat cumva în avangarda unei schimbări de mentalitate în vederea depășirii conservatorismului victorian, observând că dezinhibarea, atât cât a fost la Virginia Woolf, având ca temă viața sexuală este mai degrabă una de limbaj, decât una în act, rimând cu o propunere pe care o făcea romancierul D.H. Lawrence privitoare la discuția deschisă, publică asupra sexualității.
În Psihodrama la feminin, Mircea Mihăieș a trecut în revistă toate femeile care au însemnat ceva în existența Virginiei Woolf începând cu propria mamă, Julia Stephen, continuând cu excentric-mămoasa Violet Dickinson, cu una „dintre cele mai spectaculoase femei ale vremii sale“, Ottoline Morrell, cu aventuroasa scriitoare Katherine Mansfield, „o maestră a improvizației existențiale“, cu pictorița și decoratoarea Dora Carrington, cu muziciana Ethel Smith. Cele cinci femei sunt tot atâtea oglinzi, în care se privește Virginia Wolf, interacțiunile fiind profunde, cu un joc de roluri asumat sau pur și simplu creat, cu urmărirea relațiilor de cuplu, cu un erotism care acționează aceste relații pe dedesubt. Constelația unor feminități eliberate de orice constrângeri, exploratorii și aventuroase, care îmbracă pentru ea, uneori, forma ambiguă a maternității și erotismului lesbian este un context pe care Mircea Mihăieș l-a recreat nu doar ca pe o galerie de portrete de amazoane cum ar spune Adriana Babeți, ci ca pe un câmp electrostatic de tensiuni, de descărcări, de iluminări. Însă dintre toate arcanele, cea mai mare rămâne Virginia Woolf, iar Mircea Mihăieș se ferește să ofere un verdict clinic, faptul a fost încercat, pe baza documentelor disponibile și a investigației operei. În ceea ce privește procesele psihice, scriitoarea este încadrabilă în ceea ce Stephane Lupasco numește „starea de potențialitate“ ca oscilație între stări contradictorii, care în plan psihologic postulează coexistența unor emoții de semn opus, din care doar una este manifestă, iar în plan moral prezența unor opțiuni divergente dintre care una este pusă în act în timp ce cealaltă rămâne o potențialitate activă. De altfel, Mircea Mihăieș observa că o parte din tentativele de sinucidere nu coincid cu apogeul unei crize, ci vin în siajul ei, într-o stare de aparentă acalmie, că există o serie de defazaje de reglaj interior, de iluminări în mijlocul marasmului, de replieri în fața tenebrelor, de regăsire a bucuriei vieții, a fericirii afirmate paradoxal și în scrisoarea de adio adresată soțului ei. Într-un fel, cartea lui Mihăieș este cronica unei prăbușiri în etape, scandate de cele câteva tentative de sinucidere. Literatura uneia dintre cele mai talentate scriitoare, o evidență pentru toți ceilalți în afară de ea, nu a putut susține cu eșafodajul ei presiunea interioară, tectonică, în contextul vulnerat al unui psihic fragil. Nu are cum să-ți scape încheierea romanescă pe care Mircea Mihăieș o conferă volumului său; un anumit amestec de empatie și luciditate a însoțit frazele sale bogate stilistic. Într-un fel, acest tip de biografie este romanul pe care Femeia în roșu îl anunța, dar pe care niciodată autorul nu l-a dus la bun sfârșit, alegând romanele atâtor alte existențe reale sau ficționale.