În admirabilele condiții grafice specifice Editurii Spandugino a fost reeditată recent, constituind al patrulea volum din antumele autorului, teza de doctorat în istoria literaturii italiene a lui Marian Papahagi, susținută la București în 1985, sub îndrumarea lui Alexandru Balaci. Tot pe tema poeziei romanice a începuturilor fusese scrisă și lucrarea sa de licență de la Universitatea La Sapienza din Roma, condusă de A. Roncaglia: Aspetti blasfemi nella poesia romanza delle origini. Îngrijitorul recentei ediții, Adrian Papahagi, consideră pe bună dreptate prezentul volum, Intelectualitate și poezie, „vârful activității de italienist medievist“ la care putuse ajunge Marian Papahagi „în doar cincizeci de ani de viață – majoritatea petrecuți în spatele Cortinei de Fier“. Într-adevăr, regretul că autorul și-a încheiat zilele în anii când se lucra atât de greu (nu numai din cauza claustrării comunismului, ci și a lipsei facilităților tehnice) ne stăpânește pe toți. O consolare ar fi de găsit, poate, doar în faptul că scrierea de față a rămas, valoric, pe aceeași treaptă cu publicațiile din Occident.
Analizele poeților din Duecento incluse (Francisc din Assisi, Jacopone da Todi, Giacomo da Lentino, Guittone d`Arezzo, Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, Cecco Angiolieri, Folgore di San Gimignano) sunt completate cu traduceri exacte, dar și atente din punct de vedere literar. Considerațiile despre filoanele poeziei lirice, amor sacro și prelungirile sale profane, despre metamorfozele temelor, dolce stil nuovo, centrele de iradiere ale direcțiilor poetice din secolul al XIII-lea (Umbria, Sicilia, Toscana), despre structurile reflecției intelectuale, „bilanțul sicilian“, ratio și ingenium, sensibilitatea arcadică ș.a. n-ar avea azi decât infime adăugiri de făcut în privința interpretării și informației. Am admirat prezentarea diplomatică a secolului al XIIl-lea ca fiind al „marilor papi“ și al cruciadei albigenzilor (fără să mai pomenească și cruciadele în general, precum și rolul acelor papi), „al ultimului mare împărat al Occidentului (Frederic al II-lea), secolul ereziilor, al monahismului cerșetor și al marilor elaborări doctrinale. Pentru Italia e secolul comunelor, al emergenței spectaculoase a Florenței, veacul universităților și al nașterii poeziei in volgare“. Cântarea fratelui Soare (Cantico del Fratre Sole) de Francisc din Assisi (înțeleasă adeseori ca o amplificare a psalmului 148, de laudă a Domnului prin creaturile sale) e socotit primul text care s-a păstrat in volgare umbro. L-am cunoscut pe Marian cu nu prea mulți ani înainte să-și scrie teza, pe când susțineam o conferință la Cluj pe tema „teoriei arabe“ (după care originea liricii trubadurilor și a Minnesang-ului trebuie căutată în poezia arabilor). Lucram la traducerea Tratatului despre dragoste și îndrăgostiți de Ibn Hazm (994-1064) din Córdoba, supranumit „Andaluzul“ – unul dintre cei mai importanți teologi, filosofi, moraliști, istorici și juriști medievali. Cunoscut în traduceri latinești încă de când a fost scris, Tratatul despre dragoste (Colierul porumbiței) este singura scriere literară a specialistului în Drept (cum aveau să fie și poeții de la curtea lui Frederic al II-lea cu un secol mai târziu, căci împăratul fusese educat la Palermo de învățați arabi, el însuși scriind poezie, ca toți califii). În ultima jumătate a secolului trecut apăruseră deja în Occident autori care disputau celelalte teorii despre originea liricii trubadurești (marianic-creștină, celtă, latină clasică, medio-latină, cripto-cathară, liturgică, populară, neoplatonică ș.a.). Unii comentatori trimiteau deja prin elemente precum divinizarea iubitei sau forța înnobilatoare a sentimentului, la „iubirea pură“ din Epistola despre iubire a lui Avicena, ce poate fi comparată cu bine cunoscutul fin amoris trubaduresc, sau la poezia beduină udhrită. Am comentat atunci aceste dispute cu Marian (și apoi, peste ani, la Copenhaga). În Intelectualitate și poezie avea să numească trubadurii „cei dintâi intelectuali ai Europei“, precizând: „Acest lucru e cu atât mai adevărat în lirica italiană medievală. Chiar formația universitară a acestor poeți e elocventă. Poeții sicilieni erau înalți funcționari imperiali, juriști […], Guinizelli, Cavalcanti sau Dante trecuseră pe la Universitatea din Bologna. Fără a neglija deci situarea întregii culturi a Evului Mediu în raport cu teologia, ci dimpotrivă, luând de fiecare dată în discuție relația autorilor cu întregul continuum ideologic al epocii căreia îi aparțin, formulăm, așadar, teza inerenței dintre intelectualitate și laicitate în constituirea operei literare medievale“. Volumul remarcă „literatura științifică foarte cultivată de la curtea lui Frederic al II-lea“, posibilele legături între poezia lui Giacomo da Lentino, Capelanus și Avicena, notând că predispoziția filosofică „a unui întreg mediu intelectual“ îmbină într-o primă sinteză „convenția retorică și o curiozitate de tip științific și filosofic din care mai târziu, prin creația lui Guinizelli, Cavalcanti și Dante, poezia italienilor își va face o specialitate“. Da Lentino, căruia istoria literaturii îi atribuie născocirea sonetului, e înfățișat (prin canțona Ben sai k’eo son vostr’omo / Știu bine că sunt omul vostru, doamnă), ca și prin citarea istoricului Henri-Irenée Marrou, ca posibil prototip „pentru acel intelectual ce va apărea puțin mai târziu în Toscana și care-și datorează în totalitate faima propriilor sale merite“. Poezia siciliană, în primul rând a lui Giacomo da Lentino, se deosebește de aceea a admiraților trubaduri provensali printr-o formă bine șlefuită, cu jocuri de cuvinte, rime interne și echivoce. Ea nu mai e destinată cântecului și răspunde „unor scopuri saturate de obicei de poezia gnomică și intelectuală“. De asemenea, face punte spre dulcestilnovism. Marian Papahagi i-a dat liricii siciliene importanța subliniată azi de cercetători îndeosebi prin consecința reorientării discursului poetic „în sens doctrinar și intelectual“. Inventarea sonetului aducea satisfacție la curtea lui Frederic al II-a, care admira, precum în poezia arabă, forma poetică maxim stilizată, iar pe de altă parte a schimbat funcționalitatea poeziei, introducând un limbaj filosofic „care nu va întârzia să-și dea roadele în poezia peninsulară“. Notarul (cum e numit deseori da Lentino) sau însuși Frederic II sunt grupați între alți poeți ai primei mari direcții poetice din Italia: Rinaldo d’Aquino, Pier della Vigna, Giacomino Pugliese, Guido delle Colonne și Cielo d’Alcamo, însă autorul vede în Giacomo da Lentino vocea exponențială a liricii feudale italiene, prin care avem „primul exemplu al acelei alianțe dintre plasticitatea și senzualitatea imaginii cu conceptualitatea ideii, ce va deveni conotația cea mai relevantă a poeziei italiene în evoluția ei istorică“. Recentele cercetări privind poezia din vremea (și mediul) lui Frederic II, împăratul care a creat o punte între Orient și Occident, reaccentuează rolul sicilienilor, concentrându-se asupra formelor fixe (care confirmă, alături de multe alte elemente, transferul cultural) și a amestecului de direcții, din care elementele orientale nu lipsesc, văzute acum ca o moștenire europeană de la sine înțeleasă. Desigur, poezia umbrică, unde alături de Francisc din Assisi e analizat Jacopone da Todi cu Laudele sale dramatice și limbajul emoțional extrem, care punea și iubirea alături de temele misticii și suferinței (40 de Laude ale lui Jacopone da Todi au fost traduse în 2018 de Oana Sălișteanu) și nici poezia toscană, care a dat calea limbajului literar italian modern, dezvoltând poezia de dragoste rafinată filosofic, dar și poezia popular-satirică. Poeți precum Guittone d’Arezzo au amplificat complexitatea moștenirii siciliene, inserând teme morale și de realism politic. În dolce stil nuovo, cu îndrăgostitul înnobilat de forța spirituală insuflată de donna angelicata, sunt analizați și citați pe larg Guido Guinizzelli, întemeietorul, din Bologna, și Guido Cavalcanti, gânditorul filosofic (concluzia lui Marian Papahagi, după analiza acestuia, fiind că „unicul său partener posibil rămâne, până la urmă, acea existență transpusă a lui însuși, care e poezia“).
Lirica ludică și satirică apărută prin contrast atrage atenția prin incisivele versuri ale lui Cecco Angioleri („Numai trei lucruri mie-mi sunt pe plac/ pe care nu pot să le procur întotdeauna/ anume femeia, cârciuma și zarul/“) și prin culorile realiste ale lui Folgore da San Gimignano. Însă Folgore cel voios („Vine Voioșia cu bucurie și sărbătoare“) valorifică și toposul de locus amoenus („În august vă dau treizeci de castele/ într-o vale muntoasă din Alpi“), și își instalează visul într-o lume a formei și culorii, luminii și materialității, conturând un apogeu pentru încheierea volumului. Reeditarea rămâne valoroasă, făcând lirica medievală accesibilă nu doar poeților români (ce vor găsi puncte de pornire intertextuale pentru propria poezie) sau noilor cercetători, vădind relevanța textelor pentru simțirea modernă, ci și unui public mai puțin erudit, care descoperă astfel cât datorează Italia poeților acestei epoci. Nu pot decât să mă alătur entuziasmului lui Mihai Zamfir și al Smarandei Bratu Elian, care, prezentând cartea la Bookfest, îndemnau la explorare fără restrângere: „Nu vă fie frică de lectura ei!“