Mosinecii sunt o populație amintită de Xenofon, în Anabasis, V, 4, pe care armata de greci în periplul ei spre casă o întâlnește probabil undeva în zona Mării Caspice, despre care spune că „făceau în fața tuturor ceea ce alții făceau când erau singuri și singuri făceau ceea ce ar fi făcut dacă ar fi fost la un loc cu alții ; își vorbeau singuri, râdeau singuri, se opreau oriunde să danseze, ca și cum s-ar fi produs în public“ (traducere de M. M. Himu). Fragmentul spune câteva lucruri importante despre antropologia râsului. Mai întâi, pentru că grecul-civilizat remarcă drept nefirească purtarea mosinecilor: ei răstoarnă deosebirea dintre public și privat (dar nu o suprimă), și asociază râsul, dansul și vorbirea cu solitudinea. Dacă este adevărat că râsul este un dat propriu al omului (în Aristotel, Despre părțile animalelor, III, 10) și dacă este adevărat că pentru cultura greacă (deja preclasică) râsul în diversele sale forme este legat de socializare, atunci pasajul din Xenofon prezintă în mosineci o societate care reproduce răsturnat principiile râsului la greci, validându-le astfel indirect: pentru greci, râsul trebuie asociat cu spațiul public (tocmai pentru că e pe aceeași listă cu vorbirea și cu dansul). Totuși, remarca lui Xefonon este incompletă, deoarece definește prin opoziție spațiul public, dar lasă în nedeterminare spațiul privat, pentru că nu ne spune ce făceau mosinecii în public. Incompletitudinea lui îmi amintește de alte două evocări ale utilizării râsului în comunități primitive în raport cu spațiul public și cel privat: în Războiul focului, un strălucit film al lui J. J. Annaud din 1981, protagonistul coborât din peșteră ca să readucă focul tribului care știa să îl păstreze, dar nu să îl producă, întâlnește în periplul său o populație care râdea incontinent oricând despre orice, asociind râsul cu simplul gest ostensiv și inundând cu el spațiul public și cel privat deopotrivă ; apoi, o suculentă scenă din Calcanul lui G. Grass (din 1977), în care comunitatea primitivă de la gurile Vistulei deliberează într-un amuzament generalizat cu care dintre cele două capete ale sistemului digestiv al corpului omenesc merită să asocieze spațiul public și respectiv privat, experimentând succesiv ambele variante.
Cele trei scene evocate mi-au venit spontan în minte citind cartea colegului meu Ștefan Maftei, Civilizarea râsului. Râs, morală și sociabilitate de la Aristofan la Shaftesbury, Editura Eikon, București, 2025. Cartea are o teză de forță, care leagă între ele analizele ei, potrivit căreia există o cultivare și o diversificare greco-latină (Homer, Aristotel, Platon, Cicero) care asociază râsul cu socializarea și îi imprimă gradual acestuia din urmă normele morale ale socializării, conducând spre o practică prin râs a prieteniei și în general a alterității, spre deosebire de o asociere a râsului proprie modernității (Shaftesbury, mai cu seamă Scrisoarea despre entuziasm din 1708, unde entuziasmul are sensuri apropiate de intoleranța religioasă și în general de fanatism) cu un remediu contra entuziasmului și o anumită libertate a spiritului, alăturată unei facultăți de autocorecție critică, întrucât prin râs, spune Shaftesbury, „spiritul este propriul său leac“. (Aș remarca, desigur glumind, că lumea modernă citită în felul acesta împrumută ceva din purtările mosinecilor.) De fapt, cartea lui Ștefan Maftei ne pune înainte analize despre Homer, unde râsul străbate drumul sinuos al civilizației de la râsul batjocoritor al zeilor (față de neputințele lui Hephaistos) și râsul de bufon răuvoitor al lui Thersites, până la strania distanță între Ahile și râs nașterea funcției sale regulatoare morale în comunitate, și mai urcușul abrupt și spiritual al râsului spre folosirea lui ca sfidare a morții, consfințit de absorbția practicii râsului în ritualurile sacre (dionisiace, dar mai ales ale fertilității). De aici, câteva utile excursuri despre rezerva evanghelică față de râs, dacă pentru Luca, 6, 21-25 râsul este rezervat paradisului, pe când în această lume plângem (ceea ce ar merita încă mult speculat, dar de aici deja pot înțelege că între condiția de viator și cea de comprehensor, ca să dăm numele propriu ale celor două condiții umane creștine, râsul se asociază în creștinism cu ultima; așadar este impropriu celui pentru care scopul și acțiunea sunt distincte, deci pot spune că omul fără răgaz nu râde?). Oricare ar fi speculația posibilă înaintând pe acest drum, așez în mintea mea contribuția colegului meu într-un puzzle bibliografic strict lipit de mai vechea și minunata carte a lui Andrei Baconschi Râsul patriarhilor. Dar pentru Ștefan Maftei urmărirea liniei de forță a cărții sale este constantă, astfel încât analiza premiselor homerice îl duc inerent spre Aristofan și Platon. La ei, se râde pe seama sofiștilor, se râde politic, se râde civic, iar Ștefan Maftei ne amintește și analizează minunatul pasaj din Cavalerii, vv. 1274-1275, „să îi cerți și să îi zgâlțâi pe cei nerușinați / nu e nicidecum greșit, e o cinste pentru toți cei buni / pentru omul care are mintea limpede“. Asocierea dintre mintea clară și râs dă, cred, valoarea pasajului, care desființează tacit, implicit și elegant pe cel ce râde ca prostul. O asemenea distincție merită meditată serios, căci dacă a râde cu mintea limpede este construcția unei civilizații cum e cea greco-latină (de vreme ce Cicero continuă în aceeași linie) și care dă asocierea dintre acest râs și comunitate, atunci a râde ca prostul (singur sau în grup) înseamnă implicit singurătatea izolată de cultură, refugiată sărăcit în natura non-umană. Și totuși, cred că lucrurile sunt și mai complexe prin această moștenire greco-latină, dacă o raportăm la diferitele forme ale râsului, pentru că în viața noastră cotidiană râsul ca prostul nu se opune neapărat și complet râsului „cu mintea limpede“ (adică ele nu sunt specii care divid exclusiv genul râsului), pentru că ele au în comun spontaneitate: cine râde ca prostul, râde totuși spontan și natural, cine râde „cu mintea limpede“, râde spontan și cultural, adică educat. Spontaneitatea le este comună acestor două feluri de râs, iar râsul ca prostul se opune, de această dată exclusiv, râsului forțat, care rămâne cultural, dar nu mai este spontan. Între râsul ca prostul și râsul forțat avem o opoziție aparent de netrecut între natură și cultură, iar râsul cu mintea limpede ar putea fi soluția nestemată a trecerii dintre natură și cultură. Nu? Mi se pare foarte interesant să gândesc așa, provocat de erudiția și meditația colegului meu.
Căci în acest punct întâlnesc o nouă analiză a lui Ștefan Maftei, din zona concluziilor cărții (pp. 138-142), unde el înțelege, în lumina analizelor sale, între altele, pe Republica lui Platon, că râsul este „un test al adevărului“, cu o puternică deschidere etică spre celălalt, dacă „seriozitatea în a nu lua prea în serios“ (sunt cuvintele lui Ștefan Maftei, care comentează la p. 98 Republica, 536b-c) este forma aleasă de Platon pentru a spune și testa, în definitiv, adevărul. Aproape că îmi vine să notez în marginea cărții, jucându-mă și eu, că despre ceea ce nu se poate râde (dacă tot asociau mosinecii și Aristotel râsul cu vorbirea), trebuie să se tacă. Desigur, câștigul exegetic este impresionant, dar gândul mă duce mai departe, condus de întrebarea: dacă râsul este și natură, și cultură, oferind un interesant pasaj între ele, atunci cum funcționează râsul drept corector al celor cu „mintea limpede“? Ca să mă apropii de un răspuns, cu un pas oricât de mărunt, îmi amintesc de un frumos pasaj al Summei theologice, Ia, q. 46, a. 2, în care Toma din Aquino indică limita până la care trebuie să meargă efortul de argumentare rațională și dincolo de care trebuie să înceapă credința. Nimic constrângător în această limită, nimic sever, ci doar un puternic sentiment al penibilului în fața necredincioșilor, care ar putea izbucni în râs spontan când teologii ar întrece această graniță: dacă ei râd spontan de efortul rațiunii, e un semn cert că ea trebuie să se oprească. Râsul lor e natural, dar e un corector al culturii.
Și Xenofon, și Annaud, și Grass, și Toma par să spună lucruri convergente, chiar dacă cu interese de cunoaștere diferite: că râsul e un subtil pasaj între natură și cultură în care niciunul dintre ele nu se pierde și că, amestecându-le râsul are o putere suverană asupra culturii, adică despre ce nu se poate râde merită să se tacă (uneori iresponsabil, când seriozitatea e doar stupidă, alteori responsabil și acuzator, așa cum taci – dar nu ipocrit, ci ostensiv și civic, arătând prin no comment – în fața durerii, a torturii, a nedreptății, a prostiei).
La rândul nostru, ca ființe umane, și eu și colegul meu trăim într-o zonă a României unde limba a dezvoltat o conotație destul de interesantă și unică a verbului a râde, a cărei înțelegere ar putea contribui la meditația prezentă, purtându-ne și noi aproape ca mosinecii lui Xenofon. Mă refer la folosirea reflexivă a verbului. Ce spunem la Cluj când spunem că ne râdem? Nu e râs ca prostul, dar nu e nici râs forțat, și nu e nici măcar râs obiectual determinat. E un râs suspendat de un epochè, social și legat implicit de răgaz, adică de otium. E un mod subtil de socializare, unde râsul difuz e bună dispoziție pură, în perimetrul unei convenții tacite și binevoitoare că lucrurile pot rămâne în sine serioase, chiar dacă acum ne îngăduim să râdem de ele, probabil și datorită reflexivității verbului, ca o minisaturnalie care celebrează pasajul dintre natură și cultură trecut la pas în ambele direcții.