De treizeci de ani, gazetarul, scriitorul și cinefilul Cristian Tudor Popescu face, după cum mărturisește în recentul volum Neumanna. În gură de șarpe, „autopsia pe viu a vieții publice românești“. Titlul amintit reunește o serie de articole de opinie în care autorul trece de la politicieni la oameni de cultură, de la cronică de film la povestire fantastică, de la opinii temperat nuanțate la imprecații subtile, îmbrăcate într-un sarcasm plin de substanță corozivă.
În binecunoscutul său stil contondent, acesta amendează „cârdășia iertării reciproce a păcatelor între jigănii politice“, reunite într-o „complicitate devastatoare“, care încurajează lașitatea, specula materială sau morală, precum și oportunismul de orice natură. Cele două realități, cea a promiscuității social-politice și cea a digitalizării tot mai galopante, realizate sub egida Neumannei, „noul duhovnic“ al lumii de azi, reliefează contrastul societății românești, pe care autorul îl expune în paginile de față, în toată concretețea lui angoasantă și bulversantă.
La confluența dintre bâlci și carnaval, tot felul de situații sau de indivizi debordează de un comic plin de seva absurdului. Astfel, capitalismul creștin, frecvent zilelor noastre, își are originea în Pariul lui Pascal și urmărește să-L „realizeze pe Dumnezeu nu prin credință și iubire“, ci prin „profit și pierdere“, aviz tuturor bancherilor, „biznismeni-lor“ sau amatorilor de jocuri de noroc. În alte părți, scriitura îmbină ingeniozitatea expresiei cu umorul șăgalnic al asocierii în câteva expresii născocite chiar de autor, numite și cuvinte pe dedesubt, cum ar fi „arbore de plută: catarg“ , „ținuta fiului: nora“ „e de-al casei: acaret“. Articolele politice, ca Votul inteligent, Ură pură, Slugi hoațe, Poporul suveran, Hristos pe dos, Calea către orgasm sau Jmecherul român, fie că vizează realitatea autohtonă sau cea străină, sunt pline de observații usturătoare, menite a dezvălui patologii ale compromisului, ale agresivității și ale duplicității inerente scenei publice de pretutindeni. Personaje politice, arhicunoscute, populează și infestează sfera actualității, și așa destul de parazitată de agenții patogeni ai degringoladei, ai dezorientării ideologice și, nu în ultimul rând, ai crasei și fără de leac sau anticorp prostii omenești care deversează din „zăcămintele de prostie ale României“.
Lumea sportului nu scapă nici ea reflectoarelor lucidității sale, tot mai ancorate în isteria cotidianului. Dacă cearta cu legea a anumitor sportivi este, printr-un comic revoltat, analizată în Justiția-biznis pentru popor, în altele, personalitatea lui David Popovici reprezintă, pentru C.T.P., un paradox. Existența tensimenului fluctuează între rafinamentul, cultivarea intelectuală sau agerimea sportivului de performanță și excesele unei vieți uneori dornice de a șoca prin opulență și histrionism. În texte ca acestea, dar și în altele, autorul își arată natura sau verva pamfletară, înscriindu-se astfel într-o tradiție a pamfletului românesc, de la cronicarii munteni până la Pamfil Șeicaru sau Tudor Arghezi. Spre deosebire de aceștia însă, Cristian Tudor Popescu îmbină, dincolo de umorul cărpănos, de exultanța șficuitoare, de luciditatea asumată sau de causticitatea informațiilor, mefiența și rezerva în oferirea unor verdicte categorice, definitive.
Când realizează succinte analize sau portrete cinematografice, se remarcă, pe lângă subtilitatea analizei legate de problematica filmului sau de arhitectura jocului actoricesc, o anumită privire chirurgicală pe alocuri, care, fără să țină cont de succesul fulminant la public al producției respective, denunță deficiențe sau lipsuri întâlnite constant în producțiile ultimilor ani. Unele texte sunt veritabile portrete ale unei tematici existente, la un moment dat, în filmul românesc, cum se întâmplă în Farmecul feroce al realului, în care discută formula unui realism cameleonic și problematizant din creațiile lui Daneliuc sau în Cine a omorât thrillerul românesc, unde realizează o radiografie a acestui gen tot mai slab reprezentat în viziunea cinematografică actuală. Tot așa, în Pasărea mută, autorul pornește de la premisa că „organul pentru metafizic, transcendență, Dumnezeu al cinematografiei românești se prezintă atrofiat din naștere“, constatând o penurie de repere sau direcții religioase în alte câteva pelicule amintite. Alte intervenții rămân la stadiul unor cronici cinematografice, care surprind fie situații cehoviene din cotidianul pitoresc de la noi (Meciul omului cu golul, Siera nevada e numele unei piramide), fie contexte sau problematici care ating subiecte delicate din istorie, religie, etnie (Securatul și ÎnaltPrimSecretarul, Anti an tisemitism, Obsedantul Deceniu).
În aproape toate aceste scrieri, ironia sau umorul autorului sunt atinse de accente fataliste sau doar întunecate. Însă, dacă nu ar practica această artă a lucidității, ar urma îndemnul lui José Ortega Y Gasset, conform căruia „cine nu simte uimire, nu aprofundează; cine nu ironizează, nu aprofundează“. Imediat după lectură, fiecare text îți lasă aroma unui bitter lemon, pe care l-ai băut, dintr-o dată, cu prea multă sete.