În seria Recuperarea reperelor, Uniunea Arhitecților din România (UAR) a editat un prim album al colecției, unul ale cărui texte sînt semnate de Aron Solari Grimberg. Titlul său este referitor la autor: Arhitectul Curții… de serviciu.Solari Grimberg a trăit în România și în Israel și a murit la Ierusalim, la 91 de ani, în 2019 (născut la 25 septembrie 1928, la Bacău). Timp de aproape două decenii, în cadrul Institutului de Proiectare Carpați, s-a manifestat un climat de oarecare libertate, pusă mereu la încercare de „indicațiile” inepte ale conducătorilor analfabeți și a contraselecției de cadre practicate în comunism în general și în epoca lui Ceaușescu în special. Totul a durat practic pînă la cutremurul din 1977. După acesta, în realizarea construcțiilor din România și în special din București nu s-a mai făcut cu abateri de la linia uniformizatoare și șabloanele partinice, nu s-au mai admis importuri de materiale, totul a intrat în declin și absurdul s-a extins pe tot terenul. Viața și așa mizeră a poporului a tins către insuportabil și Solari Grimberg, care rămăsese singur în România, a emigrat și el, în 1981.
Înainte de asta însă, așa cum și numeroasele ilustrații extrase din arhiva UAR o atestă, Solari Grimberg a realizat proiecte interesante, unele avîndu-i drept comanditari și beneficiari pe cei care, din „cabinetele” unu și doi, conduceau România pretins socialistă, în fapt un stat totalitar. Cei din clanul Ceaușescu, în frunte cu Nicolae și Elena, înconjurați și de nomenclatură, constituiau o „curte” absolutistă, dar, remarcă Solari cu umorul evreiesc binecunoscut, o curte „din spate”, una dosnică, prin incultura, incompetența și, în final, delirul grandorii manifestat de conducători. Arhitectul, deși nu era membru de partid și avea „dosar prost”, era chemat să interacționeze direct cu conducătorii și să suporte aberațiile lor. El își amintește: „Coana Lenuța era un personaj negativ integral prin incultură, tupeu, răutate, șmecherie de precupeață”. Grimberg consideră că „el”, deși incult, „era mai altfel”.
În acest context, de oarecare libertate, dar cu multe posibilități de anulare a ei prin capricii de moment, Solari Grimberg a proiectat vila lui Ceaușescu, numită ulterior „Palatul Primăverii”, extinderea vilei de la Snagov, inițial aparținînd Prințului Nicolae și pe care Ceaușeștii n-au folosit-o deloc, și mai ales vila prezidențială de la Neptun, despre care Ceaușescu ar fi spus că „are un singur defect, e prea frumoasă”. E sigur că, fiind pentru cuplul conducător, așa cum atestă și arhitectul, s-au folosit cele mai bune materiale. Autorul povestește că a participat la vizita unei delegații de arhitecți din fosta Iugoslavie, trimisă de Tito să vadă vila. Dar s-a permis accesul oaspeților doar în exterior. A aflat că a fost ordinul „tovarășei” ca „frații” de peste Dunăre să nu „copieze” minunea.
Dar Grimberg a fost implicat și în alte proiecte pe litoralul Mării Negre, printre care ansamblul Mamaia, proiectat pentru 10 000 de turiști deodată. Pe același spațiu se înghesuie azi peste 50 000 de turiști în același timp, în construcții realizate ulterior, cu avizele unor conducători la fel de incompetenți și rapaci, dense și haotice. A mai lucrat și la ansamblurile de la Neptun și Olimp, inclusiv la complexul Belvedere și la cele șapte blocuri înalte din nordul Olimpului.
Amintirile expuse dezordonat, însă cu farmec, ale arhitectului Solari Grimberg ocupă cam 125 de pagini din album, incluzînd și cuvintele de deschidere semnate de arhitecții Ileana Tureanu (coordonatoarea volumului), Florin Dimitriu și Anca Vasilache. Cealaltă parte, aproape jumătate, cuprinde fotografii din arhiva UAR, majoritatea din epoca realizării construcțiilor, cu lucrări la care a participat autorul. Se adaugă și fotografii cu imobile realizate în Israel, unde Grimberg a lucrat efectiv pînă la vîrsta de 80 de ani. Cititorul va recunoaște construcții remarcabile, unele mutilate ulterior, precum restaurantul Perla Mării din Eforie, Teatrul de Vară din Mamaia.
Dacă este adevărat că Solari Grimberg a fost arhitectul „de curte” al cuplului Ceaușescu, ceea ce constituie o exagerare, pentru că nu s-a ocupat numai de lucrările pentru cei doi odioși, este la fel de valabil că arta lui s-a manifestat într-o vreme în care încă se mai putea respira puțin în România și s-au realizat, printre „indicații prețioase” și absurdități, pe care arhitectul le confirmă, cîteva edificii remarcabile și cîteva ansambluri echilibrate.
Au urmat delirul demolărilor și al Casei Poporului (piatra de temelie în 1984), iar după Revoluție haosul știut, în care conducătorul unic s-a spart în mii de ceaușești de conjunctură, fiecare cu paranoia lui arhitecturală, unii tot cu elicopter la scară.