Scriitorul indo-britanic Salman Rushdie, n. 1947, e mai captivant în prozele sale scurte, îmbogățite și ele, asemenea romanelor, cu elemente fantastice, dar concentrând realismul magic în momente deopotrivă încărcate de vrăjitorie, de meditație, de alerte dialoguri cotidiene și uneori de (chiar dacă negru) umor. Cele cinci povestiri din Al unsprezecelea ceas, scrise în anii care urmaseră atacului din care scăpase neînjunghiat, deși grav rănit (ceea ce l-a făcut să cugete mai mult asupra apropierii de moarte și asupra libertății) au fost plasate în spațiile unde autorul și-a petrecut până acum viața, în India, în Marea Britanie sau în America. Prozele mai lungi sau mai scurte (unele având câteva capitole, altele, câteva pagini) exprimă convingerea că povestitul nu e doar artă, ci și supraviețuire, iluminând anii apropiați de marea trecere prin personaje care vorbesc despre lume cu simplitate și îndeamnă la momente în care se pot dărui adevărului. Doi bătrâni purtând același nume, spunându-și Junior și Senior, deși între ei diferența era de doar câteva zile, aparent neînțelegându-se și contrazicându-se, dar de fapt dependenți unul de altul, își trăiesc propria dramă pe fondul uneia generale, dezlănțuită de tsunami în urma unui cutremur. „Moartea și viața erau doar niște terase alăturate. Senior stătea pe una dintre ele, la fel ca întotdeauna, iar pe cealaltă, continuând tradiția lor de mulți ani, se afla Junior, umbra lui, tizul lui, polemizând“. O adevărată vrăjitoare devine Muziciana din Kahani, tânăra al cărui geniu putea să schimbe destine. Avea să descopere că „muzica ei chiar dobândise puteri magice și că, treptat, acestea deveneau tot mai puternice. Când cânta la pian, aceste puteri erau mai puțin pronunțate […] însă când se așeza pe câte un covor frumos, cu gâtul lung al sitarului în mână și din vârfurile degetelor începea să-i curgă o raga, înțelegea că, deoarece muzica aceasta îi oferea atât de mult spațiu pentru improvizație, putea să trimită în inimile spectatorilor nu doar intențiile unui mare compozitor, ci și ale ei.“ Puterile magice nu erau însă mereu pozitive, ajungând să se manifeste chiar fără muzică, astfel încât trebuia să le controleze, spre a nu-și face rău sieși ori altora. Ceea ce duce gândul la Shiva, creator și totodată distrugător. Această meditație asupra geniului e continuată și prin alte teme care străbat opera lui Rushdie: meditația asupra felului de a privi comunicarea, sau cele trecătoare, sau puterea cuvintelor. În povestirea Târziu, un universitar din King’s College, Cambridge, unde a studiat și Rushdie, se trezește după moarte… devenit fantomă, trăind astfel o nouă etapă, spre a-și împlini propria poveste personală. Deși nu se simțea mort. ba chiar „se simțea neobișnuit de sănătos, odihnit și nerăbdător să-și înceapă ziua“, vede cum se despărțise de trup și „mintea sa făcea totul“, înțelegând că nu putea pleca din colegiu câtă vreme mai avea ceva de terminat, anume răzbunarea împotriva directorului, un lord care îl obligase în timpul vieții să-și ascundă identitatea gay. Abia apoi se îndepărtase în barcă, eliberat de ceața fantomatică. Altă povestire, Oklahoma, iluminează obsesia unui tânăr scriitor pentru altul mai celebru, la a cărui dispariție de pe plajă (după ce-și lăsase în ordine obiectele personale pe mal) asistase. Iar Bătrânul din piață, cea mai scurtă dintre povestirile incluse în cvintet, reia una din temele preferate ale lui Rushdie, puterea cuvintelor, avertismentul împotriva amuțirii. Un bătrân care lămurise până atunci toate întrebările lumii cu înțelepciunea lui ajunge să asiste la pierderea cuvintelor. „Privesc înspre colțul pe care îl ocupă de atâta timp umbra noastră, limba pe care în ultima vreme au ignorat-o complet și o văd cum își adună fustele și iese din piață […] Iar după plecarea ei nimeni nu mai poate vorbi. Nu e clar ce trebuie să facem acum. Ce se va întâmpla cu noi?“ Tema importanței cuvintelor fusese abordată și în romanul Orașul victoriei, care se încheie prin afirmația: „cuvintele sunt singurele care înving“.
Puterea eliberatoare degajată de povestirile Ceasului al unsprezecelea au forța celui care știe, după ce a fost la doi pași de moarte, că va trăi mereu prin cuvintele sale. Rushdie, care se consideră „virgula dintre Orient și Occident“, după cum spusese după apariția celor nouă proze scurte din Orient, Occident, așează mereu față în față cele două lumi, de care se simte la fel de atras, deoarece îi stimulează amintirea și imaginația. Ce se întâmplă când aceste două lumi se întâlnesc? Dacă Orientul indian e dominat de sărăcie, dar și de căldură sufletească, îndemnând cititorul să asculte și să-și cunoască treptat propria fire, iar Occidentul e văzut mai ales prin tema migrației și a dezrădăcinării, a dorului de casă, a nepotrivirii între culturi, întâlnirea lor trezește întâmplări fantastice sau neașteptate: un purtător de ricșă visează să devină vedetă de cinema, o fată din Orient așteptând la coadă la Londra un pașaport englez refuză să ia obiectul oferit pe sub mână de funcționarul care se îndrăgostise în taină de ea, pentru că, de fapt, nu voise să plece de acasă… Povestirile lui Rushdie atrag prin finețea și ambiguitatea simbolurilor, prin apropierea personajelor de propria biografie a autorului, prin concentrarea talentului său, acum la apogeu.
Tot la Polirom, unde au apărut în ultimii ani mai multe volume de proză scurtă și foarte scurtă, în consonanță cu vremurile de scurtă respirație în care trăim, Robert Șerban a publicat recent o culegere, Știu pe cineva (despre care a mai scris și Angelo Mitchievici în România literară, privind aceste „momente și schițe“ mai ales prin lentila modelelor caragialești. Însă aș vrea să mă opresc asupra altei apropieri revelatoare pentru evoluția scriitorului timișorean, anume poemele și prozele lui Petre Stoica, cunoscător al literaturii germane, atras de congenerii săi din Gruparea 47 (care a dat și eseiști, critici sau publiciști angajați în democratizarea societății), ca și de mai vechii Yvan Goll și Johannes Bobrowski, din care a tradus. (Despre interviurile lui Robert Șerban cu Petre Stoica a scris recent Răzvan Voncu, tot în România literară). Atenția îndreptată asupra autorului (n. 1970) semnalizează o prezență cu totul remarcabilă în mai noua (chiar dacă nu foarte noua, fiind vorba de un debut la sfârșitul anilor ’90) literatură română. Apropiate de așa-numita ficțiune flash, care rareori depășește două mii de cuvinte, abordând realitatea fulgerător, ambiguu și de obicei cu o întorsătură de situație în final, care aruncă brusc altă lumină asupra ziselor precedente, astfel încât textul se deschide spre esențialitate precum poezia (fără a urmări însă în primul rând emoția, ci narația, factualitatea), textele lui Robert Șerban conferă comprimare anecdotică, parabolică, unei situații cu multiple înțelesuri, în care evoluează cel mult două personaje. Temele sunt contemporane, complexe (în ciuda conciziei de cel mult trei pagini: cât un capitol din mai sus amintitele proze scurte ale lui Rushdie) așezând cu prospețime accentul pe trecerea către adolescență sau vârsta adultă, pe relația de cuplu, pe o îmbolnăvire sau alt moment existențial (grav sau, dimpotrivă, plin de umor), cu structurări realiste și în același timp sugestive. Personajele sunt fie trăznite (Ciudata lui Florinel, care scria pe Facebook că și-ar dori șerpi sau cârtițe drept animale de companie, îi oferă oaspetelui ei o supă de… liliac), fie cei mai banali oameni, care înțeleg însă, deodată, lucrurile altfel. Un fotograf vede și reușește să pună în valoare frumusețea din chipuri considerate urâte („Am reușit să-i spun cu jumătate de gură: «Așa e perfect, nu mișcați» și am apăsat pe declanșator. În fotografia pe care i-am făcut-o atunci e o urâtă de-a dreptul frumoasă. Și așa a rămas până în ziua de azi, când ne pregătim pentru nunta de argint“). Nestor, un vecin de bloc, cunoaște pe toată lumea (Știu pe cineva) și rezolvă orice problemă, dar dă deodată năvală noaptea la un vecin spre a-l anunța că la autoturismul lui „tocmai bodicăie cineva pe care nu-l știu“. Un pensionar luptă cu țânțarii, bântuit însă și mai supărător de gândul că fiul plecat la studii în străinătate nu se va mai întoarce, un adolescent care șutează într-o „minge de cauciuc albastru subțire“ descoperă, după ce rămâne singur în viață, cum dăduse cu piciorul norocului; o tânără înrudită cu Titulescu e fascinată de statuia acestuia, pe care o ține în casă, prezență oprindu-i orice apropiere de alt bărbat; și tot așa, cu luciditate și accesibilitate, despre defecte omenești, întâlniri, întâmplări, evadări în imaginație, ca în poemul (care i-ar fi plăcut desigur lui Petre Stoica) întitulat Ce rămâne din viață: „Oamenii știu însă că / poezia este ceea ce rămâne din viață“. Poezia – dar și proza foarte scurtă, pentru cei care preferă să citească mai puțin și în spațiul paginii rămas liber să-și așeze gândurile proprii.
Salman Rushdie, Ceasul al unsprezecelea. Un cvintet de povestiri. Editura Polirom, 2026
Robert Șerban, Știu pe cineva. Povestiri. Editura Polirom, 2026