Textul și contextul
Textul cărții de față reprezintă un seminar privat pe care André Scrima l-a ținut între anii 1994 și 1997, la care au participat Anca Manolescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și Virgil Ciomoș. În cadrul acelui seminar a fost parcurs hermeneutic textul Evangheliei după Toma, text compilat în jurul anului 150 și descoperit în anul 1945, în Egiptul de Sus, la Nag Hammadi.
Pe Toma îl întâlnim în textele lui André Scrima, cu precădere în contextul analizei Învierii și a temporalității octave. În volume precum Comentariu la Evanghelia după Ioan și Biserica liturgică, este analizată semnificația Duminicii lui Toma, zisă și Duminica Octavă, precum și rolul pe care îl are Sfântul Apostol Toma în împlinirea Evenimentului Pascal.
Evenimentul Pascal are doi martori privilegiați: Ioan, figura centrală a însăși Duminicii Învierii, și Toma, în octavă. Ioan, a văzut și a crezut; Toma, pentru a crede, a avut nevoie să pună degetul în rana Cuvântului și, ne spune André Scrima, asta l-a trimis direct în vârful cunoașterii.
Poate că hermeneutica Evangheliei după Toma se adresează în mod special celor care au nevoie să pună degetul în rana Cuvântului pentru a crede, asemeni lui Toma.
În preambulul hermeneuticii Evangheliei după Toma, în capitolul „Orizontul gnozei“, André Scrima face o analiză a contextului în care apare Evanghelia după Toma, ceea ce ne va pregăti pentru hermeneutica textului. Aflăm de la început că termenii gnosis și genesis, cunoașterea și nașterea, într-un stadiu proto-indo-european, erau cristalizați într-o singură vocabulă. Gnoza face posibilă renașterea într-un alt plan, ea transfigurează; cunoașterea este solidară cu trăirea ca regenerare.
Pentru apropierea de un text gnostic, precum e cel în preajma căruia suntem puși, André Scrima face distincția dintre două tipuri de hermeneutică: una reductivă, care încearcă să explice ceea ce e necunoscut prin ceea ce e cunoscut, și o alta, hermeneutica instaurativă, prin care textul este lăsat să vorbească, în care interpretul se pune în ascultarea lui.
Regăsim această hermeneutică instaurativă în concepția gnosticilor despre cunoaștere. Aceștia aveau convingerea că posedă o cunoaștere secretă, înlăuntrul căreia pot înainta încontinuu, cunoaștere care era orală, deoarece, odată scrisă, aceasta devenea revelație, și nu în sensul în care suntem obișnuiți, ci cu accentul pus pe dimensiunea indiscreției și a divulgării.
Gnoza nu se reduce la o cunoaștere pur intelectuală, ea implică și o transformare a celui care cunoaște, trebuie să transfigureze. Credința nu este doar o adeziune pioasă, ci trebuie să fie o poartă de trecere către o formă superioară de înțelegere. În orizontul creștin al gnozei, cunoașterea are o valoare spirituală esențială și operantă, ea angajează ființa în realitatea spiritului. De asemenea, există o anumită predanie de taină, un mod specific de cunoaștere și transmisiune care nu poate să opereze decât în anumite locuri și care, într-un fel, se apără singur. (Ce e cu Evanghelia dupa Toma, p. 48).
Intususcepțiunea
Textul Evangheliei după Toma nu are structura tipică a unei Evanghelii. El este o colecție de cuvinte atribuite lui Iisus într-un mediu gnostic și este alcătuit din 114 logia. Aceste logia sunt vectorul, instrumentul vectorial lingvistic determinat al unei învățături finalizate de un act transcendent, metafizic, care este acela al cunoașterii salvatoare (p. 116).
Textul nu este unul narativ și, implicit, nu presupune o structură temporală. Gnosticul nu este interesat de materia istoriei și nu își poate țese trama pe un eveniment istoric, deoarece asta ar contrazice structura ontologică a demersului său. Elementul de care este interesat și pe care îl ia din prezența istorică este cunoașterea. Cuvintele sunt date în acest text sub forma unei combinatorii; sensul circulă pe sub text, nu de la o logia la alta. Narațiunea ține de chronos, se situează într-o anumită rigoare a timpului; ne amintim că Toma este figura Duminicii Octave, la fel și Evanghelia sa, pare să refuze hebdomada pentru ogdoadă.
Interpretarea se face trecând lăuntric de la un logion la altul. Sensul se relevă, subliniază într-o notă de subsol prof. Virgil Ciomoș, între „acum“-urile chronos-ului și între logia; sensul ascuns se dă în inter-zis, în spațiul dintre două logia.
André Scrima își propune să scoată la iveală ceea ce, la final, ar putea deveni o formă de discurs sistematic, dar care apare, subliniază el, dinlăuntrul însuși al emergenței sensului (p. 145). Hermeneutica instaurativă pentru care optează este o cale itinerantă și dă seama de recunoașterea faptului că nu adevărul este adevărul, ci, în condiția în care suntem noi, calea este adevărul (p. 146).
Hermeneutica textului nu urmărește doar decriptarea sensului ascuns, ordinea intimă a acestuia; în același timp este presupusă o asimilare interiorizată, prin chiar manducație: omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Prin manducație, cuvintele ascunse ajung la interioritatea centrală a ființei umane, locul de cunoaștere lăuntrică, esoterică.
Intususcepțiunea presupune asumarea și transformarea a ceva în propria ta substanță. Itinerariul metamorfic gnostic presupune manducația cuvintelor ascunse și căutarea sensului, însă trebuie subliniat că nu este o itineranță pe același nivel, ci una înspre un nivel superior. Cunoașterea devine o formă de viață, conținut ontologic al ființei, iar trecerea de la un nivel al cunoașterii la altul, presupune moartea și renașterea (Antropologia apofatică).
Referitor la metodologia pe care textul o cere, se propune, de vreme ce vorbim despre gnoză, să facem și noi un efort pentru a deveni gnostici (p. 178).
Crescendo-ul itineranței
Încă din prolog, iată cuvintele de taină, suntem puși în fața teritoriului gnostic. Gnosticul vizează o regiune ascunsă și el nu se oprește la ceea ce e vizibil sau la cuvântul rostit. Cel care se oprește la nivelul perceptibil nu va avea acces la acea realitate conformă cu revelația primită. Pentru gnostic, lumea nu poate fi acceptată așa cum este, exoteric, pentru că ea ar deveni închisoare, loc al tenebrelor și al maleficului total. Rațiunea de a fi a omului este aspirația spre eliberare, care aparține absolutului. Trecerea de această pură exterioritate poate avea loc doar dacă cineva îi va aduce omului cuvintele de taină care nu își au originea și locul în această lume.
Există un anumit crescendo, o axă, a cunoașterii și a înaintării pe cale, pe care, prin combinatorie, André Scrima o va scoate la iveală din textul Evangheliei după Toma. Din hermeneutica primelor logia ni se dezvăluie o anumită itineranță, iar cel care va descoperi sensul acestor cuvinte nu va gusta moartea. Sensul poate fi găsit doar de către cei care se pun pe calea căutării acestuia și care nu se opresc. Atunci vor primi un semn, anume tulburarea, ea este pierderea certitudinii și este primul semn al intrării într-un spațiu inițiatic. Dacă acest semn este asumat, omul va fi introdus într-o altă lume, aceea a minunării, care este atât deschidere mentală, cât și experiență trăită. La finalul acestui prim stadiu inițiatic, căutătorul va domni peste Totul și va ajunge la odihnă – intrarea în isihie.
Căutarea și itineranța nu trebuie să înceteze, iar direcția lor este orientată spre ceva de alt ordin, căutătorul este îndemnat să treacă dincolo. Să cauți cuvintele ascunse este echivalentul lui a ieși; e aproape o repetare, spune André Scrima, înăuntrul conținutului gnostic, a apelului inaugural adresat lui Abraham: „Ieși din pământul tău, din neamul tău…“ (Geneza 12, 1). Ceea ce este transmis nu reprezintă doar o cunoaștere de doctrină teoretică, ci o cunoaștere eficace, pură.
Ceea ce pune în mișcare căutarea este dorința. Aceasta, în dimensiunea sa de dor vertical, te pune pe cale, pentru ca ulterior relația ierarhică dintre dorință și purtătorul dorinței să se schimbe: dorința va fi cea care îl poartă pe om.
Este vorba, spune André Scrima, despre o căutare foarte severă, la al cărei capăt se găsește ceva mult mai prețios, mai tare, mai cuprinzător decât ceea ce căutătorul lasă în urma sa angajându-se în căutare (p. 206).
Noțiunea de căutare foarte severă nu indică atât dificultatea căutării sensului, cât condiționarea de o anumită exigență interioară. Interpretului nu i se cere doar o stare de deschidere pentru a putea surprinde sensul dat între două logia, ci și o fidelitate față de itineranță și asumarea intimă a cunoașterii.
Deși foarte bogat conceptual, textul nu se adresează doar cititorilor care frecventează rafturile de teologie. El are, asemenea altor scrieri ale lui André Scrima, capacitatea de a produce o autentică se-ducere intelectuală, de a trezi curiozitatea și de a-l plasa pe cititor într-o dimensiune a căutării. Notabil este și faptul că textul este secondat de notele de subsol ale unuia dintre participanții la seminar, Virgil Ciomoș, care îl deschid către psihanaliză, ceea ce îi conferă o formă de extravaganță intelectuală prin alăturarea a două domenii pe care discursul academic le tratează, de regulă, separat.