A doua ediție a volumului de debut al regretatului Daniel Vighi (1956-2022) are un cert caracter recapitulativ, pe care îl probează autorul ediției, Ion Bogdan Lefter, într-o reconstituire a epocii și a parcursului autorului. „Prefața“ portretizează așadar felul în care se raportează Daniel Vighi la „spiritul locului“: născut la Lipova, în Crișana, își face studiile superioare la Timișoara, „bănățenizându-se“, după ce consemnează, la cenaclul „Pavel Dan“; revoluția din 1989 îl găsește cu un volum publicat, implicat în lupta civică a „tinerilor scriitori revoluționari“, dorind să schimbe vechile orânduiri, astfel încât revine la literatură după o pauză considerabilă, la sfârșitul anilor 1990 și scriind volume de proze scurte și romane: Comenta Hale-Bopp, Trilogia Corso, Mort în Patagonia. Recent, Vighi este prezent și comentat prin titlurile semnate împreună cu prozatorul Viorel Marineasa, în volumele de proze scurte alcătuite de Marineasa, Pas de deux (2023) și Bifrons (2025), cuprinzând texte din rubricile lor din revista Orizont. Volumul cu care debuta în 1985 anunța un prozator cerebral, pornind de la formula aleasă: povestiri care au corespondențe între ele și pot alcătui un text autonom, de tipul romanului – dar pot rămâne și independente. Totul, dublat de un limbaj de teorie literară – unde capitolele sau povestirile se numesc, de pildă, Scenă de gen, Povestire cu mai multe întâmplări, contând, din când în când, pe apariția unui personaj sofisticat, numit „eroul principal“, fantomatic, pentru că nu interacționează cu alte personaje, doar organizează diferite descrieri și dă lămuriri în racourci acolo unde este nevoie. Disimulând o cronică a prezentului cu ajutorul unor elemente de limbaj propagandistic, Vighi alege o serie de personaje din această zonă proletară: sudor, draglinist (operator pe o draglină, excavator de mare volum), sudor, macaragiu, muncitori diverși și muncitoare diverse. Ei vor transmite principalul mesaj despre efemeritatea naturii umane, despre iluzia propagandei – și, în genere, despre iluzie. Astfel, Povestire cu mai multe întâmplări este un replay accelerat al existenței generice, unde sunt descrise câteva preocupări din viața unor personaje interșanjabile: consumismul (un sudor își cumpără un radiator cu ventilator – aparat de certă descendență urmuziană), colajul sentimental (cât timp sudorul este la „magazinul de piese electrice“, un macaragiu, amic al sudorului, se întâlnește cu o prietenă și se plimbă în parc), superstiția (când își termină de făcut casa așază în vârf „o creangă de tei pe care e legat câteva prosoape și vreo patru, cinci sticle cu țuică și vin“), băutul după serviciu („un mic antrenament“, după cum se exprimă personajele), căsătoria, nașterea unui copil, moartea – „spre consternarea generală a cunoscuților“ („după câteva zile sudorul desface radiatorul și atinge din greșeală cu șurubelnița niște fire neizolate“). „Secvențe din după-amiaza maestrului“ transpune în alt registru derizoriul; aici, „maestrul“ este de fapt un meșter care, atunci când nu se află la muncă, pirogravează pe lemn figurine de sfinți și alte obiecte decorative – este deci un meșter al kitschului, care se pricepe la orice, el realizând în curte, de pildă, printre flori și figuri din gumă și ciuperci din ipsos, „un munte de un metru treizeci și șase din piatră legată cu ciment“, cu o cascadă și un dinam ce alimentează cu energie electrică beculețele unei „căsuțe din placaj verde cu streșini ca ale pagodelor chinezești“. Și monologul interior al acestor personaje care au la temelia vieții lor afective scânduri și cuie este simptomatic, așa cum o dovedesc întrebările draglinistului: „Când te gândești cât pietriș mai cară și apa asta […] De unde vine atâta pietriș?“. Alegând o anumită periferie existențială (depozitul este, în cele din urmă, un loc al marginii de oraș, dincolo de care se află câmpul bacovian), Daniel Vighi întreprinde una dintre cele mai subtile critici la adresa regimului și la adresa valorilor oficiale ale unei epoci. Anonimatul pe care mizează autorul conduce la câteva idei: personajul „eroului principal“ nu are un nume, cum nu au în general nici personajele, identificabile prin ocupațiile lor sau prin relații de rudenie: fiul, soacra, tatăl etc. Mai mult, nici această stradă din titlul volumului nu are un nume avuabil: în Povestiri cu strada depozitului, „numele străzii se poate citi pe o tăblie mare, ruginită, prinsă temeinic în cuie sub o streașină din scânduri vopsite în verde, aparținând primei case din colț. Vopseaua (albă cândva) s-a îngălbenit din cauza ploilor ori a gerurilor, încât în unele părți literele au plesnit scoțând la iveală contururile unor țărmuri neregulate, închise între suprafața roșcată a tăbliei ruginite și relieful semeț al dungilor din îmbinarea cărora s-a născut numele ei“. De fapt, numele nu mai contează, în această parodie a textualismului „la modă“ – nici al locului, nici al personajelor. Mai știm câte ceva despre timp, un prezent etern, semnalizat de mottoul din Bruno Schulz: „Am pătruns într-un univers pufos, dens și uscat, într-o ofilire de tabac. În jurul nostru totul deveni repede tăcut și maroniu ca într-o cutie de Trabucos“. Povestiri cu strada depozitului, jucând sub semnul anacolutului o lume a marginii sau a graniței, are o mare ofertă interpretativă: în context autohton, în context universal.