Poveștile și povestirile din cea mai recentă carte a lui Adrian Alui Gheorghe, Vinerea stacojie (Editura pentru Artă și Literatură, 2026) sunt „flancate” de unsprezece schițe dintr-un volum care se deschide cu Crima perfectă și Niciun meteorit nu se întoarce în cer și se închide cu Povestea scriitorului multipremiat și „Love & love”. Schițele lui Adrian Alui Gheorghe sunt texte (ultra)scurte, de una sau două pagini, care adună subiecte și, în câteva rânduri, proiectează o haină epică mai largă, astfel încât, schițele sunt eboșe ale unor viitoare posibile romane, nuvele și povestiri. Altele, probabil, vor rămâne în sertar dacă nu cumva altcineva le va „împrumuta”, conform vechiului și prostului obicei, fără a preciza nimic despre sursele de inspirație. Astfel, prozatorul exersează aici schița unui viitor policier, reacția amuzantă a locuitorilor unui oraș, în frunte cu primarul (se putea altfel?), care, la aflarea veștii căderii unui meteorit înfipt în centrul orașului, se întreabă „dar ce, noi suntem lada de gunoi a universului?”, apoi, într-un scenariu specific prozei fantastice, imaginează un alt oraș în care se află un magazin unde se vând curcubee și case de amanet oferind „vise, speranțe, aspirații”, explorează lumea de azi stăpânită de roboți, ca într-un celebru film S.F., povestea de viață și aceea din filme, rostul și mecanismul relației teatrale, ca în teatrul lui Cehov și, iată, „o greșală impardonabilă în așa-zisa teorie a evoluționismului a lui Darwin” etc. Adrian Alui Gheorghe stăpânește ceea ce se numește stilul alb, fără ornamente stilistice, o structură a temporalității și dezvoltării narative pe mai multe planuri, schițele provenind din hotărârea foarte explicită a autorului de „a nu lăsa ziua să treacă fără să am o însemnare”.
Între poveștile și povestirile lui Adrian Alui Gheorghe nu sunt linii despărțitoare nete: intrusiunea fantasticului și absurdului trimite textele în poveste, relatarea faptelor în cronologie, logica narativă și „realismul” personajelor le aduc înapoi, în povestire, „suntem în biblioteca în care cărțile se rescriu, în funcție de fiecare cititor în parte”, unde povestirile izvorăsc din povestiri, într-o continuă (de)construcție pentru că, în bibliotecă, realul crește din imaginar, conform regulii precizate în Ultima călătorie la Macondo după Gabriel Garcia Marquez: „Orice lucru, orice peisaj, orice lume, înainte de a fi în realitate, trebuie să fie mai întâi imaginate”. Protagonistul prozei este Adrian, arpentor „ca tânărul K. din romanul Castelul al lui Kafka”, pe care cele două Afrodite din text, Dita din ficțiune și Matache din (i)realitatea imediată, îl angajează, după un anunț în ziar („Caut persoană tânără pentru acompaniament excursie de șapte zile, cu mașina, pe un traseu prestabilit. Ofer condiții de cazare, masă la cele mai înalte standarde. Plus plată servicii. Rog seriozitate”), pentru o călătorie din vorbă în vorbă, în locuri imaginate întrucât „lumea și-a epuizat variantele concrete”, în insula Utopia a lui Thomas Morus, în Țara Minunilor, împreună cu Alice, în insula Laputa a lui Swift sau în Macondo din romanul lui Marquez, într-o lume „trasată cu vârful degetului pe nisip”. Tot astfel, personajul din Vinerea stacojie sau cuvântul otrăvit, Francisc Buble, anchetează patru morți și, mai ales, ce îi unește pe aceștia, aflați „în zone diferite, în localități diferite chiar, în medii diferite, la vârste diferite”, dar uniți printr-o carte, Vinerea stacojie de Claudiu Miroiu. Carte necitită, ființă vie care are tot felul de frustări („Dar ce simte cartea pe care cititorul nu o va mai deschide vreodată? Nu se poate să nu se petreacă ceva și în acea alcătuire de litere, de cuvinte, de fraze, de lume care rămâne, într-un anume fel, suspendată”) sau o carte despre vise ce pare a fi scrisă de „doctorul Szigmund”, interesantă și integratoare pentru că visele sunt distracția săracului, muște sâcâitoare care îți strică bunătate de somn, boala sufletului, dorințe reprimate, resturi de viață nedigerată, averea proștilor, gândurile dracului în capul omului; ceea ce caută anchetatorul Francisc Buble este cuvântul otrăvit care a făcut victimele ale căror morți „hrănesc viețile noastre, sunt ca îngrășământul natural adăugat unei plante”, iar „fără morțile celorlalți, viețile noastre ar fi fade, inutile”. Într-o altă ordine, cartea arată lui Buble că „timpul e material”, într-o vreme când lectura își pierde inocența și lasă personajul în beția surpării orizonturilor, trecând după regula știută, povestirea în poveste: cartea e criminalul în serie pe care îl caută anchetatorul, reconfigurând evenimente din Biblie, cum e Pogorârea Sfântului Duh, într-o scenă antologică în care, într-un orizont oniric, șerpi roșii ies de sub dușumele „ca niște limbi de foc” și se încolăcesc pe Apostoli.
Câteva povestiri și povești își fixează materia epică în ironie și umor. În Sosia Președintelui, de pildă, într-un oraș oarecare e așteptată vizita Președintelui țării; în atmosfera vesel-triumfalistă împrumutată de la vechiul regim, se fac pregătiri febrile pentru că, iată, pictorii „trebuiau să își adapteze pensulele ca să îl încânte pe Președinte”, iar la televiziunea locală se inițiază un concurs de sosii ale acestuia, sponsorizat cu „un milion de dolari”. Evenimentul răstoarnă realul în imaginar și fantasmagoric, provocând aglomerații la saloanele de operații estetice și un concurs internațional care sfârșește într-o îmbulzeală tipic dâmbovițeană, fiecare încercând să descopere adevăratul Președinte între sutele-miile de sosii. În Inima jupuită, naratorul, căruia îi plac mai mult poveștile inventate decât cele reale, relatează o „poveste gogonată” întrucât era „mai vie, mai spectaculoasă”; în această ordine, de la pareidolie care „înseamnă încercarea de a comunica prin mecanisme psihologice cu cei plecați din lumea pământească”, se ajunge repede la comunicarea de pe Internet. Povestea ultimului cititor de poezie fixează o lume distopică din care a dispărut poezia, pentru ca, în Zidul de hârtie, prozatorul să evalueze cu amărăciune, umor și autoironie, condiția criticului care, din „responsabil cu raderile” fără milă ale cărților, inventează, după ce va fi fost răpit chiar de autorii mediocri criticați, un nou canon, „poetically correct”.
Vinerea stacojie poate fi placa turnantă a prozei poetului plasat de critica literară printre cei mai importanți poeți contemporani.