Moni Stănilă trăiește la Chișinău, oraș evocat și în recentul ei roman, Oase strălucitoare, care aduce în prim-plan destine răsfrânte în oglinda unor memorii individuale, precum și a unei istorii pline de calamități totalitare. Romanul se înscrie, prin relatările biografice, legate de un anumit timp istoric sau de o anumită lume filtrată prin sensibilități și viziuni feminine, într-o companie selectă din care mai fac parte Supa de la miezul nopții al Martei Petreu sau Trei femei, cu mine, patru, al Hannei Bota.
Laura, Iana și Maria locuiesc în Chișinăul actual și, pe rând, vor rememora episoade legate de istoria acestui oraș, din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, din cea a cruntei foamete din anii ’40, a deportărilor sau a instaurării regimului comunist. De asemenea, este înfățișată și Moldova zilelor noastre, confruntată cu pandemia de COVID sau cu realitatea plecării în alte părți pentru un trai mai bun.
Istoriile individuale, astfel, devin sateliții istoriei mari, declinul social, dezumanizarea sau revoltele colective se răsfrâng halucinant și în relațiile domestice, într-un timp propice propagării acelei banalități a răului (Hannah Arendt). Astfel, între Laura și Iana, mamă și fiică, înstrăinarea se întinde ca o iederă otrăvitoare. Trăind într-un mediu domestic și social, claustrant, permanent inadaptată și nonconformistă, Laura mărturisește, la un moment dat, că ,,am un balaur sub piele, unul pe care îl hrănesc, dar nu îl las să se joace cu alți copii”. De pildă, în funcție de anumite stări anxioase ale fetei, culoarea ochilor îi devine când verde, când neagră. Uneori, în preajma Ianei, prezența Laurei capătă un amestec de naturalețe stângace și de gracilitate crepusculară: ,,E o fată frumoasă, dar cam stângace, așa, cam deșirată, neatentă, merge urât, se mișcă fără grație, deloc feminină, fără gingășie, însă e totuși o fată frumoasă care moare în fiecare noapte”. Tocmai lipsa unui echilibru familial, teama și angoasa permanentizate, somatizările unor stări sau decepții instituie o tensiune și un permanent rodaj al trăirii și al confesiunii.
Între simularea și stimularea unei autorități materne, dăunătoare apropierii de fiică, și atonia vieții sau a personalității ei, Iana se confruntă cu propriile ei anxietăți, incertitudini. Încearcă să dezlege nodul gordian al unor fapte din trecut, dar și să se adapteze unui prezent bântuit de spectrele însingurării și ale vinei. De aceea, apropierea celor două, atunci când devine posibilă, generează o frică somatizată fiziologic, o grijă compulsivă, un spirit de observație alienant: ,,Când era mică, aveam tot timpul o oglindă ascunsă sub pernă ca să verific dacă respiră. Ușoara aburire a oglinzii mă liniștea doar parțial. Pentru fata mea, îmi spuneam atunci, fiecare somn e o moarte. Nu respiră, nu are vise sau coșmaruri, nu țipă, nu se agită. Cu pleoape de plumb, nemișcate, fără o răsucire, fără nimic”.
Maria este bătrâna cu care Laura se întâlnește în preajma unui cimitir devenit ruină, loc în care fata preferă să se retragă în meditație și singurătate. Iana, datorită relației tot mai închegate a Laurei cu Maria, se va simți ,,între ele ca o pânză de păianjen invizibilă”. Bătrâna, cu o înfățișare aparent excentrică, dar cu un caracter marcat de-o sobrietate și de-o noblețe nobiliare se va atașa de tânără și o va purta în universul personal, într-o casă de epocă, cu aromă de clarobscur istoric și destinal, oferindu-i prietenie și înțelegere. În tinerețe, bătrâna s-a confruntat cu două mari drame: după ce fratele i-a murit în Al Doilea Război Mondial, a fost adus acasă și înmormântat în cimitirul eroilor din Chișinău, cimitir care va avea o soartă cruntă; soțul ei, urmărit de autoritățile comuniste, va fi, cel mai probabil, deportat în vreun lagăr și astfel nu îl va mai vedea niciodată.
Pe măsură ce mărturiile femeilor se succed, ritmul narativ cunoaște o alternanță constantă între retractilitatea, amărăciunea sau angoasa unor amintiri și solemnitatea, blândețea sau patosul, nicidecum patetismul, unor evocări dramatice. În mare parte, ele amintesc de soarta eroilor îngropați în acel cimitir urban peste care a trecut, la propriu și la figurat, tăvălugul vremurilor. Strălucirea oaselor ieșite pe ruinele propriilor morminte devine o metaforă a unei memorii care ar trebui să rămână într-o permanentă stare de trezvie, de priveghere la catafalcul unei istorii sumbre și dezumanizante.
Episodul sosirii Regelui Mihai la Chișinău, prezența acestuia în cimitirul în care se aflau și osemintele fratelui Mariei, înainte de a fi distrus, reprezintă un prilej al rememorării pe cât de profunde și grave, pe atât de luminoase și vulnerabile. Ajunsă acum la vârsta senectuții, reîntoarcerea în cimitirul fantomatic devine, pentru Maria, un prilej de activare a unei memorii justițiare. Cum granițele temporale pot fi anulate și ele, totul ar putea recăpăta, în vocea, în destinul, în memoria Mariei, o anumită demnitate și garanție a victoriei binelui asupra răului, indiferent de măștile sale ideologice sau diabolice: ,,Să mă reîntorc în Cimitirul Eroilor Români la braț cu fiul meu, să mă opresc în același loc ca atunci, să văd fotografia și dedesubt inscripția cu ziua aceea, care a făcut posibilă senzația atât de scurtă, că poate, totuși, să mori într-un război are vreun sens. Să reușesc iar să fisurez lumile și să reîncep veșnicia mea de la acea dată”. O vocație testamentară au aceste rânduri care se regăsesc spre finalul cărții. Fapt care evidențiază o liberă circulație între memorii, lumi și societăți, a celor trei personaje reunite, aproape de fiecare dată, într-o ,,comunitate de sentiment și de memorie” (Max Weber).