În secțiunea despre geneza operei, notele și comentariile la romanul Huliganii (Mircea Eliade, Opere, Proza literară, IV, FNSA 2024), reluate în cîteva arti cole adiacente, Oana Soare aduce o serie de explicații istorice ale termenului (v. Semnificațiile titlului romanului „Huliganii” de Mircea Eliade. Precizări terminologice). „Filiera rusă”, (pre)revoluționară a termenului, e originată în subcultura violentă a perioadei 1900-1914, cu centrul la Skt. Petersburg, și prelungită ulterior în poetica agresivă a futuriștilor, inclusiv cea din epoca Sovietelor, pînă în mitologia personală a vagabon dului boem Serghei Esenin. Tinerii anarhiști antiburghezi și antițariști asociați acestei sub culturi „huliganice” practicau, printre altele, violența stradală, alcoolismul, agresiunile sexuale, obsce nitatea comportamentală, blasfemia, agresiunile la adresa autorităților de tot felul, antisemitismul fiind ocazional prezent și el. În schimb, presa românească a anilor ’20 (și după) asocia „huliganii” îndeosebi cu agresiunile tinerilor studenți anti semiți, cuziști sau legionari, asupra comerțului evreilor. Într-un interviu din Rampa acordat după apariția romanului Huliganii (1935), Mircea Eliade respinge, precaut, „semnificațiile politice” ale termenului și „mai precis confuziile create de gazetăria politică”, definind huliganul în accepția „poeților ruși, îndeosebi cei revoluționari”, ca pe „un om viu, adică un om tînăr, stăpînit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale, și care (…) nu poate recu noaște nici o rigoare din afară”. (Faptul e valabil în special pentru personajul anarhic Emilian, literar rebel care se revendică, febril, de la ideile unor Arțîbașev și Leonid Andreev.) Situîndu-se strategic au dessus de la meleé, autorul nu pronunță niciodată cuvântul „antisemitism” – esențial totuși: în fond, ale cui magazine erau distruse de huliganii stra dali? – și refuză „trivializarea” huliganismului în favoarea ontologizării acestuia. Sugestiile lirice („poeții”) și internaționale („revoluționari ruși”) sînt menite să escamoteze eventuale suspiciuni politice într-un moment marcat de represaliile la adresa Mișcării Legionare (după asasinarea premierului I. G. Duca), autorul avînd grijă toto dată ca, în contextul grevelor de la Atelierele Grivița, să ia distanța cuvenită și față de „revoluționarii ruși”: „Nu sunt nici poet, nici revoluționar, și nu am o prea exagerată stimă pentru poeții ruși revoluționari”. Inclusiv Asociația „Criterion” a trebuit să-și suspende activitatea în urma cioc nirilor de la întrunirile ei între studenții legionari și comuniști. Eliade nu e, într-adevăr, un admirator al futuriștilor ruși pre- sau probolșevici, în particular al lui Vladimir Maiakovski (autor al unui film mut, co-regizat de el însuși, care face și oficiile de actor: Domnișoara și huliganul/ Барышня и хулиган). „Huligan” mistic, prietenul său Serghei Esenin – autor al poemelor Huliganul și Spovedania unui huligan –, era în schimb favoritul lui Zaharia Stancu (care l-a și tradus pentru prima dată în România în 1934), Stancu fiind, ca și Sandu Tudor, adversar, dar și congener al lui Eliade. Interesant, dicționarele academice autohtone atribuie termenului de huligan o etimologie rusească, probabil dinspre substantivul „hulă” – blasfemie, defăimare, bat jocură, calomnie, deși termenul apare atestat deja spre 1890 în Marea Britanie, cu o altă etimologie (probabil irlandeză, potrivit dicționarelor britanice). V. și „huligan sm (At: I, CR. III, 345/Pl: i/ E: rs хулиган) 1. Om înalt, bine făcut. 2. Băiat îndrăzneț. 3. Participant la revolte de stradă. 4-7 Persoană care comite acte de huliganism 1-4). 8. (Fam.) Derbedeu. 9. Scandalagiu, cf. Micul dicționar aca demic, vol. II, literele D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 668. În schimb, dicționarele britanice sau franceze indică însă ca origine numele irlandezului Patrick Hooligan de la finele secolului 19, asociat cu asemenea manifestări – referințele rusești fiind, cel mai probabil, contaminări lingvistice. Ar fi, oricum, instructivă o comparație extinsă a originilor atribuite cuvîntului în speță la nivelul instrumen telor lexicografice din mai multe culturi…
Spre deosebire de Mihail Sebastian – victimă a „huliganismului” anti semit, transferat de co-etnici asupra grupării sale –, Eliade transfigurează semnificația din presa politică – pe care nu o neagă, dar o expediază ca superficială –, transformînd, după expresia lui V. Alecsandri din Peneș Curcanul, „porecla în renume” și stigmatul în blazon, reprezentînd literar radicalismul politic prin explorarea cauzalităților sale umane, sociale și spirituale. E o strategie pe care o va utiliza și pe viitor, dar în registrul transfigurării lirico-simbolice (în Nuntă în Cer, Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, elemente ale mitologiei legionarismului sunt camuflate ficțional, resemnificate simbolic și universalizate metafizic de la nivelul titlurilor). Nu avem de-a face, Nota Bene, cu o depolitizare stricto sensu, ci cu o ontologizare conceptuală a termenului. Discutând „nuanțat” romanul De două mii de ani, Eliade era de părere că pentru Sebastian „antisemitismul nu se reduce la huliganism”, invocînd, în acest sens, categoria „antisemiților buni”, nonviolenți: „Se întîlnesc huligani acolo, dar se întîlnesc și altfel de antisemiți, oameni buni, caritabili, inteligenți”. În proiectata simfonie Ere ticii a personajului Petru Anicet huliganismul capătă chiar o accepție artistică purificată, cu elemente gnostice.
Dincolo de mult-discutata semnificație politică din presa autohtonă a epocii, dincolo de trimiterile la anarho-nihiliștii ruși prerevoluționari, dincolo, în fine, de resemnificarea și reabilitarea propusă de Eliade, termenul în speță apare folosit curent și în legătură cu violențele răscoalelor țărănești de la 1907, infiltrate de anarhismul rusesc. O incidență notabilă e de găsit în celebra scrisoare trimisă de la Berlin de I.L. Caragiale lui Petru Th. Missir pe 3/16 martie 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mișcările huliganilor noștri, putem dormi pe trandafiri: Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie, mai puțin veselă decît cea de pînă ieri; rîsul și gluma nu ne vor mai sluji de mîn gîiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să se plîngă – noi am rîs destul.”
Termenul apare frecvent utilizat și în scrisorile studentului Mateiu Cara giale către colegul N.A. Boicescu. Uneori, chiar cu privire la aceeași răscoală: „Îi bate pe ovrei și le devastează tot. Țăranii, organizați în bande de huligani, au prădat un orășel întreg sub comanda unui popă lipovean care se numește Vavilon și au bătut chiar pe soldați. E ceva fin”. În alte scrisori mateine, junii aventurieri amorali, inclusiv destinatarul Boicescu, sunt complimentați ca „mari huligani”, cu semnificații argotice foarte apropiate de cele atribuite eroilor eliadești („Dar cum știu că ești un mare huligan, am înțeles că n-are să te facă ea să cînți”; „și tu nu ești naiv, fiind însuți un huligan mare”; „e un mare huligan: toți vreau să-l înșele, și el îi înșală pe toți” etc.) (Caragiale, 1994: 374-438). Huliganul s-ar situa, astfel, în proximitatea Supraomului nietzschean, „din colo de bine și de rău”…
Într-o narațiune autobiografică din ciclul de volume Supraviețuiri (Viața frazei), Radu Cosașu face o analogie sesizantă între Craii… („carte prohibită încă de la Școala de Literatură”) și Huliganii (Cosașu 2011: 390). Analogie corectă, întrucît și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu o lume a „descreieraților” (Mateiu dixit!) declasați; de la casa-tripou a „adevăraților Arnoteni” la „banda” de pe Corso nu-i cale-atît de lungă; iar cultura regenerării proprie fascismelor interbelice repre zintă o mutație, prin filtru anarho-naționalist, a culturii Decadenței și a degeneraționismului aristocratizant. Tot lui Cosașu îi datorăm evocarea unei lecturi inocente „de stânga” a romanelor eliadești, în proza cu titlu bogzian Înmormîntări; la 16 ani, în 1946, viitorul scriitor realist socialist, aflat în vacanță la Poiana Țapului, împrumută căr țile în speță de la un librar din localitate, le ci tește entuziast, ca pe niște romane de revoltă împotriva familiei burgheze, dar cînd le duce înapoi află că librarul fusese arestat pentru motive obscure. Drept pentru care îngroapă, speriat, cărțile în pă mînt, ca să nu aibă probleme… (Ibidem, pp. 46-47).
În fine, ca și „huliganismul”, conflictul din tre generații e importat din anarho-nihilismul literaturii ruse a secolului al XIX-lea (Eliade a renunțat, în paranteză fie spus, să-și intituleze turghenievian Întoarcerea din Rai – Părinți și copii). Ceea ce nu a transformat, totuși, narațiunea generaționistă eliadescă într-un „roman russe”, cum se temuse autorul, deși dostoievskianismul nu e străin de formula cărții.