Dacă Ion Creangă a acreditat, în literatura română, copilăria, Eminescu este unul dintre primii noștri scriitori ai adolescenței. Prezentă difuz la nivelul unei mari părți a operei poetice, adolescența e tematizată îndeosebi la nivelul prozei eminesciene. Mai ambițios și mai modern ca proiect decît toate romanele românești ale epocii de pînă la 1869, combinînd evocarea la persoana întîi cu perspectivismul metaficțional, Geniu Pustiu poate fi (re)citit, cu profit, și ca prim marker al identității adolescentine în derivă. Abandonat în manuscris înainte ca poetul Eminescu să devină cu adevărat el însuși, ambiționa să fie, în același timp, un roman al studenției aventuroase, un roman social-filosofic și generaționist al revoluției pașoptiste ardelene (apropiat – s-a observat – de Die Ritter von Geiste al lui Karl Gutzkow), un roman al mediilor boem-teatrale clujene și, nu în ultimul rînd, un roman al nebuniei rătăcitoare în stil Nerval, legat de agenda antiimperială a perioadei vieneze. G. Călinescu a văzut în el întîiul „jurnal interior românesc“ construit în stil Werther, cu o introducere „memorialistică, uscată, gravă, fără înfloriri de prisos și cu un «corp» alcătuit dintr-un „memoriu (biografie… în formă de nuvelă)“, care nu trebuie judecat ca „roman“ în „chipul analitic și narativ francez sau englez“. Inegală, narațiunea (transferată parțial în Sărmanul Dionis, restul fiind considerat incompatibil cu Junimea) impresionează azi mai ales pe latura peregrinărilor alienate ale lui Toma Nour, consemnate autenticist: „Lucrul de care mă temeam mai mult era nebunia, mi-era frică să nu-nnebunesc. Adesea mă pome neam că privisem, fără să știu, câte o oră-ntreagă-n soare și că ochii mei, orbiți de lumina lui caldă, nu mai puteau distinge nimică, ci un haos vînăt-roșu părea că pirotește și mă-nvîrtește mereu, pînă ce mă trezeam căzut pe iarba cîmpului. Eram tîmpit, absurd, idiot. Astfel stam adese înmormîntat în iarba mirositoare, albaștri și mici fluturi de vară roiau prin flori, un soare cald îmi ardea drept în creștet, totul era frumos cum îs frumoase zilele de vară… eu singur numai nu cugetam nimica.“
Și alte proze eminesciene au ca protagoniști adolescenți aflați în crize de identitate. În Sărmanul Dionis, pactul faustic al adolescentului orfan și sărac, tentat de evadări compensatorii în ceea ce am numi azi multivers avataric, are loc într-un cadru realist, de boemă romantică bucureșteană. Cezara trăiește din imaginarul utopic și paradiziac al inițierii erotic-senzuale, mediate de reprezentarea artistică într-un climat de (post-)Renaștere venețiană. Protagonistul ei central, Ieronim, e un adolescent aproape frigid – novice și sihastru eretic, nu călugăr – a cărui teamă de sexualitate, camuflată în repulsie față de socializarea ei trivială, se lasă compensată printr-un daimonism mizantrop, cu poză byroniană și argumente schopenhaueriene. În La aniversară nu doar cei doi adolescenți „de familie“, ci și adolescența ca stare de spirit dețin prim-planul. Narațiunea e o grațioasă piesă de cameră a iubirii inocente, deghizate în joc istoric imperial: „Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian Augustus… Adică ea citise un roman ș-ar fi voit să fie de douăzeci și șase de ani și nu era decît de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sfântului Ermil, el uitase pe Octavian August și aștepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos, mama – o besectea de toaletă, sora – o pereche de papuci. Elis – nimic. Elis, adică Cleopatra, vară-sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau așezați pe-un scrin în religioasă regulă și neviolabilitate și se primbla cu pași mari prin casă. Era brunet și cam poetic. Avea ochi albaștri, ceea ce vrea să zică mult, și era frumos băiet. Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii și părea că-i întreba ceva. «Tolla mi-a făcut-o». Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egiptului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrand… tempi passati!“ Joc transferat și în camuflajele onomastice ale corespondenței lui „Emin“ cu Veronica Micle… Ibrăileanu văzuse, entuziasmat, în acest exercițiu prozastic cu cheie din Curierul de Iași „prima schiță psihologică din literatura română“, al cărei idilism în foi de viță prefigura medelenismul. Un spectacol „teatral“ de aluzii ironice și camuflaje pudice, pe măsura educației livrești a nubililor de bună condiție socială.
Ar fi instructiv de aprofundat, din unghiul psihologiei sociale, impactul pe care, în epoci dominate de mitul genialității romantice, l-a avut Eminescu ca „poet al tinerilor“ – începînd cu generația „proletarilor intelectuali“ de la 1883-1890 și cu generația sămănătoristă de la 1900. Pentru criticii de direcție ai momentului, de la Maiorescu și Gherea la Nicolae Iorga, pentru detractori precum Alexandru Grama și Aron Densusianu ori pentru apologeți precum Alexandru Vlahuță și Traian Demetrescu, poetul național postum (cel antum fiind Alecsandri) a fost revendicat sau, după caz, combătut în virtutea influenței sale asupra tineretului idealist, echivalentă unei comoții colective. Să ne amintim cum începe, la 1889, articolul Eminescu și poeziile lui: „Tînăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu.“ Cu doi ani în urmă (1887), Gherea avertiza împotriva influenței negative pe care defetismul liricii eminesciene ar putea-o avea asupra tinerilor și a luptei pentru schimbare socială. 15 ani mai târziu, în debutul faimosului articol depatologizant despre „noul Eminescu“ luptător (Eminescu și generația de astăzi…), Iorga își va aminti ravagiile modei romantice care însoțise cultul poetului victimizat pe model christic de tinerii socialiști și naționaliști deopotrivă: „În toată țara spiritele romantice ale tinerilor de amîndouă sexele se entuziasmară pentru poetul nebun.“ Igieniștii moralei publice (naționaliști, asemeni lui Eminescu, dar…) acuzaseră, profilactic, „pornografia“, „sifilisul filosofic“ și „pesimismul înstrăinat“ prin prisma riscului de contagiune asupra tinerimii vulnerabile la dezechilibru interior și desfrîu boem. E. Lovinescu avea să acrediteze ideea că nuvela Sărmanul Dionis a inaugurat tipul de adolescent inadaptat social – ceea ce nu-i departe de adevăr: drama inadaptării traduse prin iubirea imposibilă, idealismul romantic în conflict cu societatea indiferentă și viciată, frustrarea de status și complexul genialității compensatoare, toate sînt intim legate de mitul – instituționalizat – al „poetului național“. După marele val antebelic de epigonism și literatură minoră a învinșilor, generația criterionistă, care a făcut din adolescență stindard, va relua însă „lecția“ lui Eminescu pe linia culturii înalte de performanță și a enciclopedismului național(ist). În schimb, unii avangardiști (Geo Bogza) îl vor recupera, via Urmuz, pentru puritatea etică a excepționalismului „maudit“, antiburghez, denunțînd compromiterea poetului de un sistem educațional dogmatic. Ulterior, proza fantastică a lui Mircea Eliade, ontologismul lui Constantin Noica, lirica lui Nichita Stănescu vor regenera filonul „juvenil“ al unui eminescianism etatizat politic de regimul național-comunist după ce fusese instrumentalizat de naționalismul integral, inclusiv cel legionar. Inclusiv succesul înregistrat în rîndul elevilor și studenților din deceniul zece de proza lui Mircea Cărtărescu – îmi amintesc bine – se datorează, în mare măsură, excelenței unui eminescianism postmodernizat al adolescenței, proiectat în cotidianul ceaușist. Departe de a fi un „detractor“, cum a fost considerat după un celebru articol-colaj din Dilema, autorul Visului chimeric e – la nivelul vizionarismului absolutist, totalizant – un eminescian recalibrat strategic nu ca „poet național“ (noțiune devenită desuetă), ci ca „scriitor global“, de export. Voga internă a vizionarismului genialoid avea să se încheie însă în anii ’90, odată cu delegitimarea sistemului de învățămînt și a modelului etatic național-umanist care au făcut-o posibilă. Un oarecare impact asupra adolescenților autohtoni l-a mai avut o vreme Cioran, pe linia „disperării apocaliptice“ goth-metal; iar după epuizarea modelului trăirist – minimalismul depresiv al lui Bacovia, preluat în cheia sensibilității „emo.“ Rămîne de discutat, firește, în ce măsură voga lui Cioran, respectiv Bacovia, reprezintă actualizări/mutații ale unui eminescianism definit de revoltă nihilistă și hipersensibilitate alienată. În definitiv, răzvrătitul rătăcitor Toma Nour e un cioranian avant-la-lettre, iar copistul boem Dionis pare un personaj bacovian inclusiv la nivelul identității onomastice.
În epoca inteligenței artificiale, Eminescu nu mai e un scriitor al tinerilor, departe de convențiile Romantismului înalt și de idealurile umanismului tradițional. S-ar putea totuși ca un eminescianism freatic, criogenizat ca în filmul Forever Young al lui Steve Miner, să subziste în negativ.