De departe cel mai viu jurnal intim
autohton din secolul 19 – superior
inclusiv însemnărilor nu tocmai
diaristice din adolescență ale lui
B. P. Hasdeu, îngrijite de Eufrosina
Dvoicenco (1936) – este cel al lui
Iacob Negruzzi, Tagebuch, scris în limba germană
între 1 decembrie 1861 și 18 februarie 1864, și ținut
în perioada studiilor la Facultatea de Drept a
Universității din Berlin, unde Iacob ajunsese
împreună cu fratele său mai mare Leon. Prin
comparație, exaltările lui C.A. Rosetti din Jurnalul
meu/Note intime, „actul de naștere al diaristicii
românești“, sau notațiile seci ale „însemnărilor
zilnice“, au un aer datat, marcat de convențiile
epocii. Iar diaristica lui Petre Ispirescu, recent
editată de Astrid Cambose, merită un alt tip de
discuție.
Ediția necenzurată, după manuscrisul de
la B.A.R., a notelor intime negruzziene, apărută
în 2014 la Editura Muzeelor Literare din Iași
(traducere: Horst Fassel, note de Dan Mănucă și
Horst Fassel, prefață de Dan Mănucă) are un straniu
aer… contemporan. Paginile și fragmentele
recuperate – majoritatea cu caracter impudic, la
care se adaugă mica introducere a autorului –
schimbă percepția asupra jurnalului în raport cu
ediția din 1980. Dacă nu știi cine a fost frère Jacques,
poți suspecta lesne jurnalul de exhibiționism
teribilist, deși diaristul nu face decît să consemneze
meticulos tot ce i se întîmplă, convins, cu un bun
instinct literar al contingenței, că jurnalul chiar
asta trebuie să facă. Citite în ocurență cu Amintirile
din Junimea – nelipsite, și ele, de picanterii, dar
atent dozate de experiența „secretarului perpetuu“
al Convorbirilor literare – însemnările impresionează
prin firesc și printr-o prospețime jemanfișistă,
imună la pudorile epocii victoriene, nu însă și la
pozitivismul ei. Ele rămîn un document prețios
inclusiv pentru atmosfera corporațiilor studențești
din care s-a născut „Junimea“ – ale cărei coduri
ludice și conviviale (banchetele ș.cl.) de acolo provin.
Clauzele unei „privatități“ absolute circumscriu
dintru început mizele scrierii și „publicul-țintă“
– me, myself and I: „Scopul jurnalului este: 1. Să-mi
deschid inima, pentru că nu am pe nimeni căruia
să-i comunic asta decît mie însumi. 2. Să am în
anii care vor veni plăcerea și distracția acestei
lecturi.“, confesiunea lăsîndu-se asumată ca virtual
amuzament retrospectiv. Deși a scris mult și în
aproape toate genurile, de la roman (onorabilul
Mihai Vereanu) și proză scurtă la piese de teatru și
satire în versuri, fiul mai mic al lui Costache
Negruzzi sparge nivelul de plan secund al scrisului
doar ca memorialist și diarist: cronicar extim al
„Junimii“ (pe care a co-fondat-o) în clasica Amintiri
din Junimea și în savuros-experimentalul ei Dicționar,
publicat la adîncă senectute; dar și excelent cronicar
intim al propriei experiențe studențești, lizibilă
ca preistorie junimistă.
Nicolae Manolescu, în Istoria critică…, l-a
evaluat – justificat – ca pe o „operă rară“ a „radiografiei
cotidianului“, de tip Amiel, dar care, deși „împreună
cu jurnalul maiorescian, rupe cu tradiția romantică
a genului“, are dezavantajul unei întreruperi mult
prea rapide. Ceea ce e, totuși, numai în parte
adevărat. Că Maiorescu are, în posteritate, avantajul
liderului și al tenacității de a fi ținut jurnal timp
de șase decenii e neîndoios. Notațiile negruzziene
sînt însă net superioare, prin concretețea și
dezarmanta lipsă de ipocrizie a consemnării.
Cronica lecturilor, examenelor, cursurilor, spectacolelor
teatrale sau muzicale, chefurilor, escapadelor,
relațiilor sexuale (și bolilor venerice asociate),
relațiilor cu prietenii și familia etc. e atașantă. Iar
portretele din mers ale cunoscuților au un umor
conținut, pince sans rire. Cîți diariști autohtoni din
secolele 19 și chiar 20 își mai notează, firesc și fără
complexe, gesturile cotidiene, inclusiv mersul la
closet, cu fidelitatea cu care pictorii realiști fac
„cópii după natură“?: „Jurnalul se rezumă de fapt
numai la cele două ore libere ale mele. Restul
timpului îl petrec în același fel. Dimineața la 7 h.1/2
cafeaua. Apoi fumez în pat o țigară. Mă scol, îmi
fac toaleta, deschid ferestrele, fumez încă o țigară,
merg la closet și mă apuc de studiul lui Puchta, pe
care nu-l prea înțeleg. După ce am studiat puțin
sau am citit o scrisoare sau am citit din Hegel,
Kuhle vine și-mi aduce micul dejun. Atunci știu
că e 10 1/2. După mîncare îl iau pe Shakespeare,
mă trîntesc pe pat și mă scufund în lectură“ (marți
și miercuri, 3 și 4 iulie 1862).“
Citite în era tuturor detabuizărilor, cînd
„cultura pudorii“ nu mai e, ca acum un secol, o
redută, iar „duduca de la Vaslui“ a devenit relicvă
de muzeu, libertățile junelui studinte-n Drept
Jacques Negruzzi capătă o ingenuitate șarmantă:
„În ziua de 2 am hotărît să nu mai scriu amănunțit
despre jocul de noroc. Dar ce folos, dacă aceste
întîmplări sînt cele mai importante din viața mea
de acum.“ (miercuri, 5 martie 1862). Cronica
maladiilor infecțioase nu e defel ignorată: „Merge
strună cu sănătatea, erupțiile pe scrot au dispărut
aproape complet, aftele pe buze s-au vindecat
aproape, dar, din păcate, schimbarea vremii a
dăunat gîtului, care iar e plin de umezeală albă.“
(luni, 19 ianuarie 1863) Nici diagrama relațiilor
sexuale, numeroase, dar neangajante, limitate
mai ales – obicei elitist al epocii… – la așa-numitele
domestiques: „Recitesc jurnalul de anul trecut și
am ajuns pînă la luna ianuarie 1862. Uitasem deja
multe din cele întîmplate. (…) Azi voiam să scriu
despre chestiuni amoroase. Dar ce să zic despre
ele? În seara asta m-am speriat cumplit, cînd
madama mi-a comunicat că, de la un timp încoace,
nu se simte prea bine. Nu m-am gîndit decît că
iar am însărcinat-o. Speră să nu fie așa. (…) Și
bucătăreasa s-a lăsat iubită de mai multe ori, dar
nu știu de ce, la ea nu m-am temut deloc. Da, ieri,
tocmai cînd mă pregăteam să mă duc la bal, am
mai făcut-o o dată la repezeală.“ (duminică, 7
decembrie 1862).
Desigur, asemenea abuzări sînt, pentru
cititorii actuali, respingătoare moral (Jacques se
complace în a „folosi“, igienic, femeile disponibile,
îndrăgostirile adevărate avînd un succes sexual
limitat). La elevul și studentul Maiorescu, atari
confesiuni erau de obicei „perdeluite“; la junele
Negruzzi, chestiunea perdelei nu se pune. Din
experiențele berlineze, autorul Copiilor după natură
va trage destul material pentru compunerile
prozastice ulterioare. Convențiile prozei înăbușă
însă ceea ce jurnalul face să respire liber.
f inalul post-berlinez al notelor zilnice e
consemnat la fel de conștiincios: „Așa.
Vom continua jurnalul în casa părintească,
și anume în ordine cronologică, de unde
l-am întrerupt. La 26 octombrie am părăsit
Berlinul, după ce mi-am luat în prealabil
rămas bun de la cîți prieteni și cunoscuți am putut.“
Textul se încarcă însă, pe nesimțite, de gravitate
și, pe alocuri, de melancolie. Semn de responsabilizare
socială, probabil… Revederea emoționată a familiei,
la Iași („Familia mea e bine, în afară de tata, care
are accese de febră. (…) Despre relațiile sociale, altă
dată.“) este însoțită de reacomodarea cu biblioteca
paternă și cu noii prieteni, mulți dintre ei – viitori
colegi junimiști. Primele întîlniri cu fondatorii
grupării rămîn totuși contradictorii: „L-am reîntîlnit
pe Carp, care mi-a plăcut la Berlin. Deo cam dată
îmi face o impresie favorabilă…“ (vineri, 22 noiembrie
’63, Iași). Cu Maiorescu, „nepotrivirile de caracter“
de la prima vedere – depășite relativ repede –
confirmă amintirile de la senectute: „Cu cîtva timp
înaintea concursului, a sosit Maiorescu, rectorul
Universității, de la Berlin. M-am grăbit să mă
prezint. Nu mi-a făcut o impresie prea bună.
Seamănă cu un șarlatan înfumurat.“ (duminică 12
ianuarie 1864).
După intervenția lui V. Alecsandrescu (Urechia)
și Nicolae Ionescu – viitoare bêtes noires ale Junimii
maioresciene – la prim-ministrul M. Kogălniceanu,
tînărul Iacob va fi recomandat Ministerului de resort
pentru un post de profesor de drept comercial și
civil la Universitatea ieșeană. Sub presiunea noilor
tribulații, entuziasmul pentru jurnal începe să gîfîie:
„Biet jurnal! Cît ai decăzut. Cu cîtă bucurie mă
apucasem să completez foile și cît de greu te continui
acum.“ (duminică 9 februarie). Integrarea socială
și luarea (mai) în serios a „amorului“ precipită
încheierea abruptă și, din păcate, definitivă a
însemnărilor, abandonate o dată cu ultimele ecouri
ale vieții studențești: „Nu sînt cu capul limpede
poate și pentru că sînt îndrăgostit. Încă n-o pot
crede. Și la Berlin a fost uneori la fel, cînd întrețineam
relații amoroase cu Anna Jonas. De curînd a avut
loc, în sfîrșit, reprezentația la Skilitti. Hortansa
Skilitti și cu mine am fost cei mai lăudați. Am și
jucat cel mai bine. Atît pentru astăzi.“
În cele 200-250 de pagini ale jurnalului său
studențesc și imediat post-studențesc, Iacob
Negruzzi e, mai mult ca oriunde altundeva,
contemporanul tinerilor de azi. Să nu ne mirăm
însă prea mult. Clasicizantă în literatura destinată
„spațiului public“, Junimea e, nu o dată, genuin
avangardistă în literatura „spațiului privat.“