Atipic
sunt un vers scris prost
atipic
la îndemână
recită-mă atunci când
într-o cameră slab luminată
ziua de mâine nu vrea
să pătrundă
când trandafirii nu mai au miros
când gura păcătosului
vrea să grăiască un adevăr
Ritual
plouă
ne spălăm păcatele sub umbrele
melcii şi-au ipotecat cochiliile
îşi adăpostesc moartea
sub tălpile pantofilor
murdari
câteva mame aprind candele
se roagă
pentru copiii lor
povăţuitorii colecţionarilor
de chiştoace
cine se mai roagă pentru orfani
în vremurile noastre
agonie cu stil
sunt confuză
în dimineaţa asta
port dureri de cap
şlefuiesc lacrimi năroade
resuscitez o inimă cu două camere
săracă
îmi ascund scepticismul
într-un pachet cu gume
înghit zece cuvinte pe secundă
trăiesc a treia decadă
cedez
nu am cămaşă albă
Jertfă
ţin în palme o iluzie
o modelez zilnic
am botezat-o
o port cu mine
precum negura poarta
dimineţile cu doliu
condoleanţe mie
mi-am îngropat liberul arbitru
sub emoţii prosteşti
visurile mele aparţin
unui om cu aripi
rămân scara acelora
dornici să pipăie orizontul
Osândă
păgână sunt eu
de aceea te iubesc
impropriu spus
sentimentul ecoul şi timpul
doar relativităţi
tu eşti precum Valpurgis
atât de sfânt
încât mi-e silă
greşeşte-mi măcar o dată
să-mi ridic trupul de lut
din mătanie
Alegorie de mătase
dragostea e pentru proşti
sunt un om prost
bâjbâi explicaţii
precum un orb
în mijlocul unei sufragerii
nemobilate
am ochii deschişi
e atât de întuneric
în dimineaţa asta
mă fac comodă
în obscuritate
îmi lipsesc fruntea
de genunchii goi
mă închin
singură rugăciune pe care o ştiu
„ajută-mă”
cine poate
să închidă uşa
în urma lui
e linişte
sunt în punctul zero
vin dinspre minus infinit
Condiţionare operantă
e greu sau greşit
sa fii femeie
cui te dedai
să nu mori
de singurătate
în ce nămol te scufunzi
să nu fii luată de val
cât de proastă
cât de oarbă
te vor
nu atât de mult
cât să nu poţi pune
cratiţa la foc
Creanţe
câţi ochi te-au privit de sub cearceafuri
în dimineţi cu alarme amânate
câte degete ţi-au desenat pe piept o lume „a noastră”
câte buze ţi-au sărutat obrajii
lent apăsat ispititor
câte poveşti ai spus la ceas de seară
tolănit pe alte coapse tremurânde
câte zile mai vreau să mă mint
De rumegat
poate ar trebui sa mă mărit
sau poate ar trebui scriu o carte
societatea m-a învăţat să aleg
fără cuget
mi-au pus un ceas în buzunar
şi un clopot la gât
sună ori de câte ori
pasc altă iarbă
aşa au ajuns ei
să-mi aducă sub nas
fân din import