A apărut de cu rând la Edi tura Trei, în colecția „FilosoFii“, o carte ex trem de actuală prin tematica abordată, Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment de Cynthia Fleury (traducere din franceză de Delia Șepețean-Vasiliu). Într-o epocă evidentă a resentimentului – în speță colectiv –, filosoafa și psihanalista franceză ne propune un eseu complex, la granița dintre filosofia politică și psihanaliză, încercând să ne indice – atât la nivel individual, cât și colectiv – posibilele metode de depășire, dacă nu vindecare de acest sentiment insidios, care crește în timp, și ne „amă răște“ viețile – pentru a relua cuvântul din titlu, „amarul“ (în franceză „l’amer“). Titlul original, Ci-gît l’amer (Gallimard, 2020), este o expresie tombală, care include – în eseu – un joc de cuvinte omofone, la mère (mama), la mer (marea) și l’amer (amarul), trei variante lingvistice prin care autoarea – ca o bună discipolă a lui Jacques Derrida (cu care și-a dat doctoratul) – își propune să cir cumscrie problematica resentimentului. Specializată în filosofie și psihanaliză, Cynthia Fleury este profesor titular al Catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a Catedrei de Filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Autoare a mai multor cărți, este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.
Structurat în trei părți, eseul de față debutează – făcând apel la psihanaliză (Freud și Jung), dar și la filosofie (Nietzsche, Adorno ș.a.) și literatură (Montaigne, de pildă) – cu cercetarea resorturilor individuale ale resentimentului. Separarea de mamă (la mère) reprezintă un prim pas către individuație, dar și către apariția resentimentului în raport cu lumea înconjurătoare. Resentimentul se instalează în momentul în care subiectul își refuză propria responsabilitate în raport cu lumea, dar și cu sine: „Există în resentiment, cel puțin în permanența sa, în aprofundarea sa, în instalarea sa în inima subiectului, un refuz al responsabilității, o delegare totală către alții a responsabilității lumii și prin urmare a sinelui, o iluzie magistrală la urma urmei, o uitare a membranei care separă interiorul de exterior.“ Cu toate acestea, autoarea insistă pe faptul că „o relație cu lumea care nu trece prin această încercare nu este poate complet consolidată“. Iar pasul spre vindecare este acela de a se detașa de „nevoia de reparație“, de a se elibera de așteptare (așteptarea de a repara nedreptatea suferită), la nivel emoțional, și nu doar teoretic: „Nu înseamnă neapărat să iertăm, ci să ne eliberăm de așteptarea obsesivă a reparației, să nu ne blocăm în nevoia de reparație. Să renunțăm la lamentare, la dreptatea pe care ne-ar putea-o aduce plângerile noastre, să ne asumăm acest risc, nu să capitulăm, ci să decidem că rana este altundeva, că nu este acolo, în acel schimb modest cu celălalt. Să renunțăm la justiție, nu la ideea de justiție, ci la ideea că suntem brațul înarmat al acestei justiții sau că alții ar putea fi. Poate că va exista dreptate, această căutare poate exista, dar cu singura condiție ca ea să nu provoace resentimentul, ura față de celălalt ca motor.“ Există mai multe remedii pentru resentimentul individual – spune cliniciana Cynthia Fleury, și se ocupă mai mult de acestea în partea a treia a eseului, „Marea. O lume deschisă omului“: printre ele, creativitatea și spațiul literaturii, acțiunea, umorul și contemplația (lărgirea orizontului, care e sugerată de metafora mării/la mer), dar și dezvoltarea, pur și simplu, a „gustului amărăciunii“ lumii sau „gustului amarului“ (l’amer). Procesul în sine poartă numele de sublimare (cu trimitere la investiția libidinală freudiană): „Sublimarea este o teorie a acțiunii și a dorinței în care se dezvoltă o etică a recunoștinței pentru sine și pentru ceilalți. În acest gust al amărăciunii, există conștientizarea vacarmului nefast al lumii, dar există și o capacitate de a rezista, uneori prin angajament, alteori prin vis comica, uneori prin evadare, chiar prin fugă sau prin plasarea «în afară». (…) Spațiul literar ne permite să sublimăm toate resentimentele și să savurăm amărăciunea lucrurilor, ființelor, ideilor. (…) Gustul amărăciunii, dezvoltarea acestei facultăți, ne ajută să devenim topografi ai lumii. (…) Acest gust al amarului este și un fel de a ne vindeca de resentiment.“
În context social, plecând de la critica făcută de Adorno și în genere de reprezentanții Școlii de la Frankfurt capitalismului, alienării și reificării produse de acesta din urmă, Cynthia Fleury vorbește – pentru „vindecarea“ resentimentului – despre asigurarea unor spații de recunoaștere a individului, despre echitate și emancipare în societățile noastre moderne, democratice (democrația văzută ca un sistem de valori deschis). Dar aș vrea să mă opresc, în final, la una dintre cele mai tulburătoare figuri ale resentimentului colectiv, și anume fascismul – cel care revine ca un spectru (cu vorba lui Derrida despre Marx…) în zilele noastre, la nivel global. (În paranteză fie spus, comunismul însuși ar putea fi interpretat ca o formă de resentiment colectiv.) Cynthia Fleury dedică secțiunea a doua („Fascism. Izvoarele psihice ale resentimentului colectiv“) în întregime problemei fascismului și pornește tot de la Adorno, exilatul și supraviețuitorul nazismului, inventatorul „dialecticii negative“ și dovada vie a depășirii umane, filosofice, culturale a resentimentului. „Dialectica negativă“ este, notează autoarea, „acea formă de gândire proprie lui Adorno prin care încearcă să facă ceva din negativ fără să-l transforme ca prin magie în pozitivitate, fără să cedeze nihilismului, o cale pe măsura vertijului, o cale care poate provoca vertij, dar care preferă să-l accepte decât să inventeze un sistem în care totul își găsește locul și rezolvarea, chiar dacă acestea sunt false, inevitabil false. Fragilitate a adevărului (s.a.), scrie el iarăși pentru a se îndepărta de orice idee de sinteză hegeliană; îi va prefera ideea unei teorii muzicale capabile de compoziție și improvizație.“
În ce privește natura resentimentului colectiv, apariția lui și modul în care masa își alege un lider, modul în care ea este responsabilă de alegerea făcută, Cynthia Fleury face referire la cartea lui Wilhelm Reich Psihologia de masă a fascismului (1933). Wilhelm Reich răstoarnă argumentul tradițional al marelui lider care conduce mulțimea și ia în considerare responsabilitatea masei, „acea responsabilitate mascată de revendicarea unui «apolitism»“: „Datorită lui, înțelegem mai ușor felul în care treptat, într-un mod latent și iremediabil, indivizii se constituie într-un corp ale cărui părți nu sunt legate între ele decât prin resentiment; și mai înțelegem felul în care acest corp abject, deformat, va identifica în mod deliberat un «lider» pentru a permite oficializarea pulsiunii mortifere, în esență pentru a da liber curs ruminației prezente de mult timp și care îl roade.“ Pentru Reich, „apolitismul“ este o ideologie care nu se asumă, preocupată doar de propriul profit imediat, ca și de lipsa de consecințe a angajamentului politic; el ia în calcul și implicația energiei vitale, sexuale, pe filieră freudiană, atunci când explică exaltarea mulțimii în fața svasticii (care „ar permite în sfârșit ridicarea acelei refulări sexuale, cu autorizarea tatălui de a-i pedepsi pe ceilalți, fără niciun risc de a fi noi înșine pedepsiți“). „Noțiunea de «ciumă emoțională» – scrie autoarea – este folosită de Reich pentru a defini tipul de situație socială la care ajunge masa indivizilor când aceștia nu au reușit să-și dezvolte energia orgonică (vitală, n.m.), cu alte cuvinte, când aceasta a fost reprimată social, în special încă din primele etape ale copilăriei și adolescenței și mai ales dincolo de acestea, ceea ce menține subiectul într-o poziție pseudo-infantilă de supunere, când el ar trebui de fapt să devină apt pentru libertate.“ Prin urmare, nu carisma ori inteligența liderului îi conferă acestuia putere asupra mulțimii, ci chiar indivizii marcați de educația lor patriarhală și de „servitutea voluntară“ (La Boétie), acei indivizi care aspiră la iluzia protecției infantile, de care au nevoie din punct de vedere emoțional. Una peste alta, eseul Cynthiei Fleury e o carte excelentă și de mare, acută actualitate.