E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune propria viață în pericol, dar ar pune în pericol și viețile tuturor celor pe care îi iubește, ale rudelor lui. Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc praful, frigul și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei. Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, descrie întâmplări de peste Tisa și, deopotrivă, de peste Prut și Nistru, își amintește fel și fel de istorii de prin familie și din interbelicul bucureștean, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens.
(în pregătire la Editura Polirom)
(fragment de roman)
Pe Livia am întâlnit-o la teatru, sus, pe faleza înaltă a Dunării, acolo unde Severinul încerca să arate a oraș, și nu a simplă adunătură de case. Fumam undeva pe trotuar, mai retras, împreună cu doi locotenenți de la birourile diviziei, și stăteam cu ochii împărțiți în patru și în șase, fiindcă în jur roiau fel și fel de gâze blajine, de viespi, de țânțari, de gândaci zburători și de alte insecte mai mult sau mai puțin prietenoase. Sincer să fiu, după ce mă sălbăticisem în pădurile de la Balota, la bateriile de antiaeriană risipite pe dealuri, simțeam un gol în stomac și îmi cam bătea vântul prin inimă, nu numai prin creier și prin buzunare. În definitiv, eram un nou-venit în acel război straniu, extrem de straniu, în care obuzele noastre țâșneau către cer o dată la câteva zile, cu miile, iar avioanele americane acopereau bolta de un capăt la altul și huruiau ca toți dracii. Și eram abia la prima mea învoire, la prima mea vizită într-un târg de provincie care avea și nu prea avea sare, unde clădirile elegante se învecinau cu dărăpănături și bordeie, unde străzile mai cochete, cu șiruri de tei, erau mărginite de ulițe cufundate în mocirlă, unde singurul restaurant acceptabil, Imperiul Roman, rivaliza cu niște spelunci unsuroase, unde motanii se prelingeau întruna pe garduri și unde o puzderie de câini amărâți, puși în lanț, își apărau temerar bucățica de țară.
În orice caz, dacă e să rămân la nivelul coleopterelor și al lepidopterelor (despre care am învățat la o oră de biologie), adică al acelor insecte mai mult sau mai puțin prietenoase, noi, ofițerii de rang inferior, nu stăteam laolaltă cu nemții și nici nu atrăgeam privirile fluturașelor, ale gărgărițușelor și ale bietelor greierașe. Cumva, toate acele gâze blajine, care zumzăiau în jurul teatrului, păreau fascinate de uniformele și chipiele germane, indiferent dacă erau negre sau gri și indiferent dacă aveau sau nu svastică. În plus, atunci, la început de aprilie, după ploi peste ploi și noroaie peste noroaie, păreau să fie destul de încântate și de niște epoleți românești cu bandă gălbuie, arătându-le un interes mai scăzut și celor fără bandă gălbuie, dar numai dacă aveau câte trei trese. În traducere, asta însemna că unul ca mine, adică un sublocotenent de duzină cu o singură tresă pe umeri, nu se bucura de nici o atenție, ci părea un punct neglijabil în peisajul de primăvară: o tufă, o frunză, un chiștoc de țigară sau o piatră rătăcită prin iarbă. Prin urmare, ca să pot fi observat pe platoul din fața clădirii, printre atâtea și atâtea figuri importante, trebuia să inventez ceva curajos, mai special, care să nu semene deloc cu mișcările celorlalți. Eram timorat, eram acrit pe la tunuri (într-o pustietate cu urzici și leurdă), dar înțelegeam că nu e momentul pentru bufonerii, pentru dansuri pe sârmă sau pentru versuri idilice. Cu alte cuvinte, în luciditatea mea de câteva clipe, n-am stat în cap, n-am făcut tumbe, n-am strigat nebunește (ca la Crăciun, la serbare, când ajunsesem la carceră), n-am suflat flăcări pe nări, n-am zburat până la castelul de apă (cea mai înaltă construcție a orașului), n-am înghițit săbii, n-am sărit ca trapeziștii și n-am călărit pe grifonii de sus, de pe clădirea impunătoare a teatrului. În schimb, când am auzit râsul Liviei și când i-am descoperit ochii, m-am aruncat în valuri pe loc, chiar atunci și acolo, la Severin, într-o mare care nu exista, dar care vuia puternic sub stânci, deși în jur nu se zărea nici o stâncă.
Evident, fragmentul de ieri e plin de exagerări și fantasme, e transpunerea deformată a unei scene banale. În realitate, nici nu-mi amintesc ce-am făcut, ce i-am spus, dar ochii ei nu erau verzi ca ai altor femei, ci luceau ca măslinele ținute în ulei, primăvara, într-o încăpere invadată de soare. Pe deasupra, ea, Livia, avea un râs uimitor de curat și de simplu, vesel, și asta m-a îndemnat să cred în toiul războiului, în plin mers ca racul al trupelor noastre, în acel lanț de înfrângeri care mirosea a dezastru, că se mai află pe lume și fărâme de pace.
De bălmăjit, am bălmăjit ceva pe limba mea, cu iz de glumă sau farsă, iar fata aia destul de înaltă, cu rochie înflorată (și cu pardesiul descheiat la toți nasturii), a zâmbit și a acceptat să schimbăm câteva vorbe. Sincer să fiu, aș fi schimbat cu ea o mie de lucruri, nu numai propoziții și fraze, însă ușile teatrului s-au deschis cât de poate de larg și, dintr-odată, acea mulțime cu epoleți și eșarfe, cu chipie și cizme de gală, cu evantaie și botine cochete, a început să curgă înăuntru grăbit, ca o apă din calea căreia s-a ridicat stăvilarul. Ne-am pierdut și noi în puhoiul de uniforme și oameni, ea undeva sus, la balcon, alături de-o prietenă, iar eu în partea de jos, la parter, împreună cu cei doi locotenenți de la birourile diviziei, după care am asistat la un spectacol interminabil: cu poezii și cântece patriotice, cu un cvartet de viori chinuite, cu improvizații și numeroase falsete, cu puțin Wagner și cu mult Ciprian Porumbescu. Pe scurt, în timp ce ea era sus, iar eu eram jos, s-au perindat pe scenă doar studenți și dascăli veniți de la Cernăuți, care se treziseră aruncați în câteva săptămâni (în tumultul retragerilor din nord și din est) tocmai aici, în sud-vest, cu tot cu foi matricole și registre, cu renumele universității lor imperiale, cu conferențiari și profesori, cu o cohortă impresionantă de fete, cu licențe, cu doctorate în lucru și, mai ales, cu gustul sălciu al eșecului. Iar corul acela firav, format din iubitele unor băieți aflați pe liniile frontului și din niște băieți care rămăseseră acasă, a ajuns la un moment dat, în înflăcărarea lui națională, și la Azi noapte la Prut, războiu’ a început, ca și cum acolo, în sala aia arhiplină, unde plutea un soi de neliniște generală (și unde privirile alergau pe sub decolteuri și fuste), ar mai fi încăput și un vis desuet, iluzoriu, cel al frontierelor duse pe Bug și pe Tisa, un vis care se năruise cu totul.
Eu unul, preț de o oră, o oră și jumătate, fascinat de ardoarea spectacolului, dar și de platitudinea lui fără margini, am fost cu mintea împărțită în câteva locuri. Primul era la balcon, unde speram să o descopăr pe fata aia înăltuță, cu rochie înflorată, zâmbindu-mi discret în semiîntuneric, al doilea era pe scena din față, unde se bâțâiau amețit niște studente din Bucovina, al treilea era în centrul orașului, la internatul școlii profesionale de fete, unde fusese înghesuită Universitatea „Regele Carol I“ (fostă „Franz Josef“), și, în fine, ultimul era la Ploiești, la școala pentru ofițeri de artilerie, dar nu într-o singură împrejurare, ci în două. Mai precis, m-am gândit atunci, la teatrul din Severin, în primăvara lui ’44, cât de frumoasă ar putea fi viața mea de artilerist (altminteri un coșmar sau o blestemăție) dacă fata aia cu ochi ca măslinele ținute în ulei ar continua să schimbe vorbe și nu numai vorbe cu mine. Ca soluție de rezervă, de ce să mint, cumva în numele fericirii unui sublocotenent rătăcit prin pădurile de la Balota, m-am uitat și la cinci sau șase studente din cor, adică la cele care trăiau mai intens muzica și își tot împingeau pieptul în față. Altfel, datorită atmosferei din jur și memoriei mele fără odihnă, m-am dus cu gândul la marșurile noastre mai vechi, de pe câmpuri, din preajma rafinăriilor și a puzderiei de sonde, de când cântam însuflețit Lulardeaua (adică Luu-lardeaaa, luu-lardeaaa, luu-lardeaaaa-luul ne cheaaaamă…), și apoi la sala de festivități din cazarmă, la serbarea din Ajunul Crăciunului, de când urcasem la rândul meu pe o scenă și recitasem o poezie.
Cel puțin acolo, la episodul din urmă, funcționase aceeași regulă sfântă a căscatului și a moțăitului, iar eu, care încercasem să dau peste cap mecanismul, m-am trezit cu o ploaie de înjurături și cu o noapte de carceră. Când trupele regale încă bântuiau prin Kuban și Crimeea (și mai sperau la miracole pe lângă apele Donului), eu m-am oprit la George Coșbuc, măcar fiindcă fusese amic cu bunicul, fiindcă îmi era drag și fiindcă tradusese întreaga operă a lui Dante. Și am ales Rugămintea din urmă („Ești schilav tot! Un cerșetor/ Te-ntorci acum acasă,/ Și ce fecior frumos erai!/ Dar oricum ești, ce-ți pasă!“), un poem pe care îl știa toată lumea, așa că plictiseala din sală era garantată. În fine, acea primă strofă am dus-o la capăt ușor, pe un ton melancolic, ca pe o elegie rostită în surdină sau ca pe un cântec de leagăn: Tu vei vedea iar satul tău/ Și casa voastră-n vale,/ Și biata mamă-ți va ieși/ Plângând în cale.
În paralel, de sus, din mijlocul scenei, i-am cercetat cu atenție pe ofițerii din primele rânduri, dar nu pentru a le câștiga puțin simpatia și pentru a le transmite ceva din fiorul poetic, ci doar pentru a vedea cât de tare se adânciseră în somnolență. Apoi, la începutul strofei a doua, când mi-a fost clar că mulți picoteau și dormeau iepurește, mi-am permis să aduc o mică atingere versurilor lui George Coșbuc, să le dau un fel de întregire, așa că am strigat înfocat, cu toată puterea și deznădejdea din lume: „Aaaaah, și eu rămân să mor pe-aici/ Cu liftele păgâne! Aaaah, parcă simt că n-am s-ajung/ Să văd ziua de mâine!“ Eram prins de trăirea mea interioară, de suferințele acelui soldat muribund de la Plevna sau Grivița, iar ei au sărit ca arși în picioare, și ofițerii români, și instructorii nemți, unii cu ochii cârpiți și cu chipuri speriate, alții cu pistoalele scoase din toc, îndreptate direct către mine.
Seara, după spectacol, când s-a cam lăsat frigul, am așteptat-o pe Livia afară, în piațeta din fața clădirii, fumând țigară după țigară. Salutam respectuos epoleții cu bandă gălbuie și pe cei fără bandă gălbuie, pocneam din călcâie la trecerea svasticilor sau a nesvasticilor și mă uitam concentrat doar la ușile teatrului, ca nu cumva să ratez o siluetă cu părul șaten și cu ochii verzi ca măslinele. Livia a apărut destul de târziu, pe la opt sau opt fără zece, cu pardesiul încheiat la toți nasturii, mergând cu dezinvoltură pe tocuri și zâmbind generos în stânga și în dreapta. La drept vorbind, asta e amintirea mea, senzația mea, că pășea destul de lejer și că nu-i tremurau deloc genunchii sau gleznele. Era braț la braț cu prietena ei, iar când m-a zărit undeva în lateral, mi-a zâmbit și mie exact cum le zâmbise și celorlalți. Nu prea înțeleg ce era în mintea mea, cum mi se aprinseseră beculețele, dar m-am aplecat imediat, i-am sărutat mâna sau degetele (nici nu mai știu) și i-am spus grăbit cum mă cheamă. Atunci a izbucnit într-un râs cam forțat, poate înăsprit din cauza frigului, dar un râs care mi-a zgâriat o secundă sau două timpanele.