Ludmila Ulițkaia s-a născut într-un sat din Urali în 1943, într-o familie de origine evreiască provenită din Ucraina. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor 1970 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki (Humanitas Fiction, 2020), roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019) este unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, devenit bestseller internațional. De același succes se bucură volumele de povestiri Fetițele. Rude sărmane (2002; Humanitas Fiction, 2013), Oamenii țarului nostru (2005; Humanitas Fiction, 2023), distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului), Trupul sufletului (2019; Humanitas Fiction, 2025), Numele meu adevărat. Povestiri din biografie (2023; Humanitas Fiction, 2026), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigătorul mai multor premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago/Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare și sunt publicate în peste patruzeci de limbi. În 2013 i s-a acordat distincția Officière de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană, în 2020, Premiul Siegfried Lenz, în 2022 Premiul Formentor, iar în 2023 Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque și Premiul Günter Grass. Din martie 2022, scriitoarea s-a exilat la Berlin.
Numele meu adevărat. Povestiri din biografie, volumul în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, abordează teme precum memoria, singurătatea, bătrânețea, căutarea sensului. Fiecare povestire funcționează ca o parabolă modernă, neocolind prezența miracolului în existența umană. Pe lângă portrete memorabile ale unor eroi din propria biografie, Ulițkaia oferă cititorilor săi schițe ale unor figuri anonime, uneori nu mai mult decât niște nume sau niște personaje de anecdotă, cărora le conturează un context, o personalitate, o viață. (Editura)
(fragment)
Motanul Gigant și îngerii
Doi îngeri, Itur și Abdil, prefăcuți în porumbei, stăteau pe creanga unui copac dintr-un scuar și priveau lumea. Nu se arătau prea des pe-aici, și li se părea foarte interesant. Sub copac stătea marele motan Giga, al cărui nume complet era Gigant, și chiar era o matahală, și privea și el tabloul lumii. Dintr-un bloc a ieșit o bătrână cu o pungă și a început să presare pe gazon niște resturi de cașă sau niște grăunțe.
– Asta nu-i bătrânica noastră? l-a întrebat Itur pe Abdil.
– Nu, nu-i a noastră! După alta ne-au trimis…
– Dar cum le deosebești, că arată toate la fel? a replicat Itur.
Itur se ocupase de altceva înainte și încă nu-și însușise noua sarcină – să-i conducă la noul loc de reședință pe oamenii care și-au încheiat drumul pământesc.
Bătrânica a scuturat din pungă toate firimiturile și grăunțele, și păsările care-și așteptau hrana, mai ales porumbeii, dar și câteva vrăbii temerare, s-au apropiat în zbor de tratație.
– Poate să gustăm și noi? a întrebat Itur.
– Nu mi-a trecut niciodată prin cap așa ceva… Dar, hai. În fond, nu-i interzis.
Și amândoi îngerii, deghizați în porumbei, s-au apropiat de firimituri. Ceilalți porumbei nu le-au dat atenție, pentru că îngerii se pricepeau de minune să ia orice chip doreau. Dar Motanul Giga le-a dat atenție – se lăsaseră pe pământ foarte aproape de el…
Itur a ciugulit o firimitură și s-a uitat la Abdil. Acesta a clătinat din cap, cum că nu-l sfătuia: asta nu era mâncare îngerească… Totuși, Itur a ciugulit și a tot ciugulit.
Între timp, motanul s-a apropiat, s-a încordat luându-și avânt, a sărit și l-a înșfăcat de gât pe porumbelul neatent. L-a sugrumat pe loc și l-a târât în tufișuri.
Abdil a zburat pe creangă și a închis ochii. Ăsta era sfârșitul. Moartea…
În general, îngerii sunt nemuritori. Dar, când un înger se transformă într-o ființă muritoare, pe durata aceea devine exact la fel ca toți muritorii… Abdil și-a luat înfățișarea lui obișnuită de înger, s-a ridicat în aer și, scăldat în lacrimi, a pornit spre casă, în patria lui cerească.
În vremea asta, Motanul Giga sfâșia în tufiș trupul de pasăre și torcea de plăcere. Nu era un motan vagabond, fără adăpost, avea o stăpână, și ea îi dăduse drumul la plimbare. Stăpâna era încântătoarea bătrânică Maria Osipovna, ea îl hrănea cu mâncare hrănitoare pentru pisici, dar după gustul lui nimic nu se putea compara cu această pradă de vânătoare, însângerată și dulce…
Când Abdil a povestit întregii adunări îngerești despre pieirea lui Itur, toți au început să plângă. Chiar și îngerii nemuritori înțeleg foarte bine ce înseamnă moartea, când ea îi atinge pe oameni. Dar îngerii pier extrem de rar. Ei au altfel de neplăceri, poate mai rele decât moartea: câteodată se eliberează de sub stăpânirea șefului lor, Arhanghelul Mihail, și dezertează, se duc să slujească puternica forță a răului, al cărei nume n-o să-l pomenim. Știți dumneavoastră cine e… Și astfel de foști îngeri se numesc căzuți.
Când îngerii s-au oprit din plâns, după ce au aflat de moartea lui Itur, Arhanghelul Mihail a scos dintr-un cufăr mare un ghem cald de iubire și a suflat asupra lui cu răsuflarea lui creatoare, și în fața adunării s-a ivit un nou înger, mic, cu o față veselă și aripi în mai multe ape. Toți s-au bucurat. L-au botezat Itur al Doilea. Și l-au numit păzitor tocmai al bătrânei Maria Osipovna, pe care o păzea înainte Itur Întâiul. Și trebuia să îndeplinească aceeași sarcină pe care nu apucase s-o îndeplinească predecesorul său – s-o conducă pe Maria Osipovna la noul ei loc de reședință.
De data asta, Abdil și Itur al Doilea, fără să mai piardă vremea cu admirarea priveliștii, nu s-au mai transformat nici în porumbei, nici în vrăbii, și în momentul cel mai întunecat al nopții au pogorât lângă patul Mariei Osipovna. Planul lor era gândit în cele mai mici amănunte: mai întâi trebuiau să-i trimită bătrânei figura neclară a mamei sau a bunicii ei – cel care pleacă vrea să-l prindă din urmă pe cel drag, grăbește pasul și aproape aleargă, iar figura aceluia se îndepărtează tot mai mult… Dar în ultima vreme Maria Osipovna suferea de insomnie, se foia noaptea-ntreagă de pe o parte pe alta, îl lua alături pe iubitul ei motan Giga, ca să-i toarcă și s-o ajute să adoarmă. Și somnul tot nu-i venea. Giga stătea lângă șoldul ei și torcea tare, și în torsul ăsta se auzea limpede: mur-ria, mur-ria… Semăna cu numele Mariei Osipovna, și ea zâmbea, mângâia motanul și adormea. Le era bine împreună, bătrânei și motanului…
Dar deodată motanul s-a neliniștit, a ridicat capul și a mișcat din mustăți: mirosea a îngeri. Motanii au în general un miros foarte dezvoltat. Și îngerii la fel.
– Simți miros de pisică? l-a întrebat Abdil pe Itur al Doilea, înger încă nu foarte experimentat…
– Da, pute un pic, a răspuns Itur.
Între timp, Giga sărise din pat și luase o poză amenințătoare, cu blana ridicată pe tot spatele.
Dacă aveți internet, vă sfătuiesc să vă uitați la tabloul Buna Vestire al lui Lorenzo Lotto. Acolo este înfă țișat momentul în care Arhanghelul Gavril a venit să-i spună Fecioarei Maria că în curând o să-l nască pe Pruncul Hristos. Fecioara Maria încă nu apucase să înțeleagă cine se află în fața ei, dar motanul său îl recunoscuse deja pe arhanghel și se pusese în gardă. Și toate astea au fost pictate în secolul al XV-lea!
Iar Motanul Giga al nostru, deși habar nu avea de pictură, se comporta exact ca motanul acela care-i aparținea Fecioarei Maria.
– De ce-ați venit? a mârâit Giga amenințător.
– A sosit timpul, i-a comunicat Abdil.
– Pe mine nu mă privește că la voi a sosit timpul. Noi trăim bine. Stăpâna mea e o femeie minunată, mă hrănește, îmi dă drumul să mă plimb, și, în definitiv, e o bătrânică sănătoasă tun. Ați venit prea devreme! N-o las!
Îngerii au schimbat o privire: nu se mai întâmplase niciodată ca un motan oarecare să-i împiedice în muncă.
Itur a oftat:
– Știm că e o femeie minunată. N-a făcut niciodată vreun rău, i-a învățat pe copii să scrie și să citească, nu s-a certat cu vecinii. De aceea o și luăm repejor, fără să-i provocăm îngrijorare, suferințe, boală, reanimare… și moartea ei va fi dintre cele mai bune – pașnică, fără dureri, nerușinoasă. Iar viața de apoi o va duce într-un loc cald, confortabil și fericit, pe care l-a meritat.
Aici motanul a căzut pe gânduri. Și îngerii au așteptat, dându-i timp să se gândească. Maria Osipovna între timp adormise, și imediat se pornise un vis care-i fusese dat la despărțire…
Între timp, Giga și-a imaginat că, uite, dacă n-o să mai fie Maria Osipovna, o să-l ia la ea antipatica ei vecină, sau nepoata Mariei Osipovna, care îi place și mai puțin decât vecina. Sau pur și simplu o să ajungă în stradă. Vara încă nu-i grav, dar iarna e frig, totul e potrivnic…
– Mrrr… Dar nu se poate face în așa fel încât să merg cu ea? a întrebat Giga.
– Nu e permis. Motanii se duc în alt loc după, cum ziceți voi, moarte, i-a spus ferm Abdil.
– Nu, a mârâit ferm motanul. Cu alt loc nu sunt de acord. Am trăit toată viața cu stăpâna mea. M-a luat de pisoi, m-a hrănit, m-a mângâiat toată viața, și niciodată n-am primit de la ea vreo palmă sau vreun șut. Nu vă las la ea!
Și a emanat un miros pisicesc atât de puternic, încât îngerii și-au acoperit nasul cu aripile. Itur al Doilea mai-mai să leșine.
Dar Abdil a ținut-o pe-a lui:
– Nu, pentru oameni și pisici sunt locuri separate. Iar în ce te privește, la noi ești pe o listă specială, ai sfârtecat un înger de-al nostru!
– Eu? s-a mirat Giga. Niciodată în viața mea! Păsărele, porumbei de tot felul, s-a mai întâmplat să prind sau să mănânc câte-un șoricel, dar înger – nu, asta-i o minciună!
Aici a intervenit Itur al Doilea:
– Încetează să puți și stăm de vorbă…
– Bine, s-a învoit Giga. Asta pot să fac. Dar la stăpână nu vă las!
Atunci Itur al Doilea i-a șoptit lui Abdil:
– Crima n-a fost premeditată. Și-a urmat propria natură, a sugrumat un porumbel, fără a bănui că în fața lui e un înger. Asta merită indulgență.
Abdil a încuviințat din cap: era rezonabil… Dar lui Itur al Doilea i-a spus foarte apăsat:
– Tu încă nu știi, dar sufletele omenești și sufletele animalelor sălășluiesc în locuri diferite. Și-apoi, bătrânicii i-a sosit timpul, iar motanul, uite, e sănătos, destul de tânăr, pentru el încă nu-i vremea…
Giga avea un auz excelent, și a auzit această șușoteală îngerească. Chiar i-a plăcut că îngerul l-a declarat sănătos și tânăr. Până atunci, habar nu avusese că sugrumase întâmplător un înger. Și a spus, pe un ton ceva mai blând:
– Vedeți, Maria Osipovna e o femeie fragilă, delicată, s-a învățat cu mine. Când mă duc afară să mă plimb, îmi duce dorul. Și dacă o luați, o să-i fie dor, o să se simtă rău fără mine.
Îngerii s-au uitat unul la altul: nu se așteptaseră la așa o subtilă structură sufletească de la un motan.
– Trebuie să ne gândim. Planul nostru în ce-o privește pe Maria Osipovna era să-i fie bine.
– Fără mine, cu nici un chip. N-o să-i fie bine fără mine! a spus plin de siguranță Giga.
Blana nu-i mai era zburlită, se îmblânzise. Pisicile, ca nici o altă creatură, știu să lingușească și să seducă. Știu să placă.
Îngerii au șușotit absolut muțește, astfel că motanul, cu tot auzul lui fin, n-a putut distinge ce discutau. Giga s-a așezat și a început să se spele – mereu se spăla când apăreau probleme în viață.
– E curățel, i-a șoptit Itur al Doilea lui Abdil.
– Și își iubește stăpâna… a răspuns Abdil.
– Să încercăm, poate? Adică să-i luăm pe amândoi… împreună.
– Ah, mă tem că șeful o să fie nemulțumit…
– Dar ca o excepție?
– Bine, hai să încercăm, a încuviințat Abdil. Totuși, el era mai mare în grad.
– Așadar, vrei să… îți schimbi locul de trai, înțelegi tu… împreună cu stăpâna ta?
– Nici nu mai încape vorbă. Categoric! a răspuns Giga.
A sărit într-o clipă în pat, și-a vârât capul sub brațul adormitei Mariei Osipovna și a închis ochii.
Iar bătrâna visa acel vis pe care i-l trimiseseră îngerii: se făcea că merge pe o potecă din pădure, la capătul căreia vede silueta neclară a mamei, sau poate a bunicii ei, vrea s-o ajungă din urmă, grăbește pasul și aproape aleargă, iar silueta dragă se tot îndepărtează… Și deodată, de undeva din lateral, chiar lângă piciorul ei, se ivește Motanul Gigant, scumpul ei Giga, se lipește tandru de ea, și merg împreună pe acest drumeag frumos, și ei nu-i e frică niciun pic, pentru că îl are alături pe iubitul ei prieten-motan…
Abdil, a fost nevoit, bineînțeles, să facă unele diligențe, fiindcă totuși asta însemna încălcarea unei ordini de mult stabilite, și anume ca oamenii care-și încheie călătoria pe pământ să se ducă într-un loc, iar animalele, în altul. Dar ca excepție, a fost îngăduit. Și acum Maria Osipovna și motanul ei, Giga, sunt împreună. Totul e bine.
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din rusă de Luana Schidu