Nu e un secret că noile cinema-uri ale noului mileniu sunt obsedate de reprezentarea femeii într-un mod total diferit celui din filmele clasice, unde imaginea societăţii patriarhale domina. Toate aceste cinematografii încearcă şi să dea şanse sporite femeilor-cineast, perspectiva lor fiind mult aşteptată pentru a se evita reprezentarea monocordă a „unei lumi a bărbaţilor“. Nici filmul românesc nu face excepţie şi s-a remarcat înmulţirea numelor feminine ale celor care debutează în lungmetrajul de ficţiune, mai ales că numărul celor care reuşiseră să se impună ca cineaste cu univers personal recognoscibil, înainte de revoluţie, fiind foarte mic. Desigur, cu toţii cunoaştem excepţiile numite Elisabeta Bostan, Malvina Urşianu, Ada Pistiner.
Ne-am reamintit această stare de fapt în ultimele luni, când au apărut filme care contează, promovând două nume cu legături solide cu literatura noastră, Ivana Mladenoviċ (cu Sorella di clausura) şi Cecilia Ştefănescu (Un loc sigur). Apariţia şi evoluţia fenomenului a fost semnalată şi în cărţile dedicate Noului cinema românesc, precum „The New Romanian Cinema“ (Ed. Universităţii Edinburgh University Press, Marea Britanie, 2019) în care am semnat şi eu un capitol. Semnalam acolo observaţii ale unor comentatori de încredere ai cinemaului, care ţineau să evidenţieze modificările din viaţa reală post-comunistă a femeilor, precum Jill Massino. Ea remarca, în studiul său „Women, Welfare and the Self in Post-Socialist Romania“( inclus în volumul Beyond Little Vera: Women’s Bodies, Women’s Welfare in Russia and Central/Estern Europe, Ed. Universității Columbus, Ohio, 2007): „În România post-socialistă, transformarea beneficiilor statului a alterat relația dintre stat și cetățean, identitatea de gen și viața de zi cu zi a femeilor. În timp ce unele cercetătoare feministe acuză statul bogăției că a întărit dependența feminină, în România socialistă femeile au experimentat o autonomie crescândă și, în unele domenii, un standard perfecționat al modului de viață bazat pe beneficiile și rezervele oferite de socialismul de stat. Cu trecerea la economia de piață, unele din aceste beneficii au fost micșorate sau eliminate.“
Deși diminuarea libertăților și poziției femeilor au marcat ultimele decenii, ele nu se pot compara cu restricțiile și lipsa accesului la educație a femeilor din multe țări musulmane, dar au marcat evident destinul lor, ceea ce nu putea să scape scriitorilor și cineaștilor având idealul descrierii autentice a lumii de azi. Ne reamintim aceste lucruri văzând cele două filme amintite mai sus, ale căror personaje feminine principale sunt afectate de schimbările amintite.
Pornind de la un scenariu scris de Adrian Șchiop, colaboratorul cineastei Ivana Mladedoviċ și la filmul de debut, Soldați, Poveste din Ferentari (2017). Dacă acolo se pornea de la o carte semnată de Șchiop, Sorella di clausura adaptează romanul Cel mai lung vis de Liliana Pelici. Foarte interesant este că lansarea romanului inspirator oferă un traseu narativ scenariului filmului, pentru că impunerea lui este obsesia personajului secundar care devine o bună prietenă a eroinei Stela (Katia Pascariu), Vera (Cendana Trifan). Această femeie este inspirată de personajul real Anca Pop, căruia îi este dedicat filmul, și poate că de aici se nutrește în principal interesul filmului, devenit și o ocazie a unei meditații privind raportul dintre ficțiune și realitate.
Filmul plasează în prim plan personajul Stela, jucat de Katia Pascariu, actrița lui Radu Jude din Babardeală cu buclulc sau sexi balamuc. Ea este într-un fel un personaj feminin atins de limitările pomenite la început: absolventă de filologie și profesoară din când în când, ea nu reușește să facă ceva remarcabil în viață, este marcată fie de insecuritatea familiei care se mută la țară, fie de amorul ei obsesiv pentru un cîntăreț mult mai în vârstă decât ea, Boban, a cărui carieră o urmărește de la distanță. El îi inspiră și momente de dezlănțuire erotică, precum scena de masturbare sub un afiș uriaș care-l reprezintă. Se sugerează că prietenia ei cu Vera ar avea și scopul de a o apropia de Boban, pe care ea îl ajută „să-și facă imagine“. Nu ni se spune exact lucrul acesta, dar putem bănui, deși relația dintre cele două pare că se întemeiază mai ales pe eforturile patroanei de a lansa volumul timișorencei obscure. Din păcate, falimentul companiei sale o face să se sinucidă, moment trăit dramatic de eroina principală.
Din când în când, Stela meditează sarcastic asupra nenorocosului său destin și astea ar fi inserțiile de comedie neagră care au făcut filmul agreabil celor care l-au premiat la Festivalul de la Sarajevo și celor care i-au oferit premiul de interpretare Boccalino d’ Oro Katiei Pascariu la Locarno. Filmul nu seamănă cu operele Noului cinema românesc, Ivana Mladenoviċ rămâne fidelă identității ei mixte, sârbo-română. Absolventă a Facultății de Film din cadrul UNATC, ea este o cineastă cu un profil interesant, marcat de antecedentele sale în ambele țări. Așteptăm cu interes următorul său film.
Cealaltă autoare a unui film românesc recent lansat, Cecilia Ștefănescu (Un loc sigur), are antecedente literare marcante, precum colaborarea cu povestiri la volume colective precum Povestiri erotice românești (2007) sau Retroversiuni. Munca (2025) ori romanul semnat ca unică autoare (Intrarea Soarelui). Ea a semnat și scurtmetraje precum Ferdinand 13-2016, Morski Briz-2018 sau Să păstrăm distanța-202, dar și scenariile unor apreciate filme de Tudor Giurgiu, precum Legături bolnăvicioase (2006) și Libertate (2023).
Filmul lansat acum are elemente de dramă de familie, dar și de comedie neagră. El urmărește vacanța petrecută în Bulgaria, pe malul mării, a două familii prietene. Una este formată de un cuplu care se înțelege de minune și vrea să se distreze cu orice preț, format din Mihai (Rolando Matsangos) și Cristina (Bianca Cuculici). Cealaltă familie, dimpotrivă, se ceartă mereu, și Gelu (Virgil Aioanei) și Lucia (Marina Palii) par un cuplu total nepotrivit, cu idealuri și preocupări total diferite. Totul se agravează la sosirea lui Vladimir (Emil Măndănac), atunci când iese la iveală că el e un fost iubit al Luciei, care speră că amorul lor ar mai avea încă șanse. Ea nu face niciun efort să-și ascundă slăbiciunea, ci dimpotrivă, pare că nu se sinchisește de bărbatul ei și de prieteni și, deși soțul e descris în culori sarcastice, reacția lui pare motivată de disperare. Autoarea recurge deseori la elipsă, prezentând gesturi și decizii ale personajelor fără a le motiva prea mult. Probabil că este, în practica Ceciliei Ștefănescu, o influență a carierei sale literare. Din păcate, nu tot ce pare „misterios“ e înțeles destul de repede și eficient de spectatorul obișnuit cu explicațiile cinemaului popular. Totuși, filmul a fost selectat la unele festivaluri (Black Nights, Tallin și Festivalul internațional de la Sofia). Cariera ulterioară a autoarei ne stârnește curiozitatea.
Cert este că avem un cinema feminin din ce în ce mai puternic. Cele două nume vin să se adauge altora, deja afirmate în context internațional, precum Ruxandra Zenide (Ryna), Teodora Ana Mihai (Jaful secolului), Adina Pintilie (Nu mă atinge-mă, premiat cu un Urs de Aur la Berlin în 2018). Ca să nu mai vorbim despre Anca Damian, care a repus pe hartă filmul nostru de animație cu filmul premiat la Annecy, lungmetrajul Crulic (2011). Avem multe motive să ne îndreptăm așteptările înspre aceste nume, sperând că ele vor reaprinde interesul internațional pentru cinematograful nostru.