Admir de ani buni o serie de actori tineri cu identitate repede conturată. Apoi, definită și con solidată. Pe mulți îi cunosc din școală, i-am văzut fie la cîte un examen, fie în spectacole de sfîrșit de studii de actorie, de master. Îi urmăresc cît muncesc. Îi descopăr în o mie de locuri și îi privesc cum ei înșiși se caută. Își cercetează interiorul, abilitățile, pe care le cunosc sau doar le intuiesc, sînt puternici, determinați, cred în șansa lor, dar și fragili, axioși, cu stări depresive, cu terapii, pastile, cu anumite tristeți în privire, cu o tensiune nefirească pe care corpul o preia și o exprimă. Îi auzi vorbind des despre oboseală. Pare straniu. În condiții dramatice, fără mîncare, căldură, înotînd contra valului într-un ocean de neputințe, inventînd trucuri ca să facem rost de cărțile de care aveam nevoie, dînd șpagă pentru ele, pentru discurile cu muzica pe care o ascultam, fentînd Securitatea și partidul, și ideologiile, și toate porcăriile, scăpînd sau nu de o sarcină, refuzînd intoxicările și manipulările, visînd să ajungem față în față cu Pieta sau Cina cea de taină sau cu Buna Vestire, să percepem culorile lui Fra Angelico de pe pereții abației și nu pe cele din album, deși era istovitor să rămîi viu în tine în întunericul sordid, grotesc și amenințător, nu am rostit nicioadată „sînt obosită“. Nimeni din jur. Poate că am transferat „oboseala“ traiului și luptei noastre copiilor noștri. Poate că abia ei exprimă ce noi nu am știut să facem pentru că bătălia era în altă parte. Oare unde este bătălia lor? Ce nu înțelegem noi? Ce anume nu înțeleg ei? Poate că avînd mai multe ispite, mai multe forme de a se exprima, știu foarte repede ce este ratarea. Ce paradox! Uneori, muncesc atît de mult ca să zboare și, tocmai cînd să se desprindă aud șoapta dinăuntru: „la ce bun?“ Unii reușesc să defrișeze un drum prin vegetația luxuriantă a junglei. Alții, nu. Dar și asta este de cînd lumea și pămîntul. În orice profesiune vocațională este nevoie și de șansă. De norocul unor întîlniri formatoare, inițiatice, de însoțiri. Poate că, în general, fiecare dintre noi are nevoie de asta. Dar gradul de expunere al artiștilor fragilizează cu atît mai mult cu cît ești mai vizibil. Diferențe și puncte comune sînt, dintotdeauna, între generații. Și cam aceleași teme. Și cam tot atîtea motive de țîfnă și aroganță. Și de o parte, și de cealaltă se înșiră șirul mărgelelor de sticlă. Suma neînțelegerilor în care se măsoară distanța. Distanțarea. Ei țin puțin la ostentația cu care să dea profil chestiunii. Între generația tinerilor între douăzeci și cinci de ani și treizeci și generația mea găsesc că s-a mai adăugat cîte ceva care să acutizeze pînă și limba pe care o vorbim, șabloanele, ceea ce numim stînga sau dreapta, vulnerabilitățile, frica față de sine. Valurile de informații oribile vin peste noi și acutizează teama. Poate de neant. Nu-mi dau seama. Am urmărit, am descoperit și am susținut zeci și zeci de actori în aproape treizeci și cinci de ani de cînd locuiesc cu arme și bagaje în mișcarea teatrală. Mi-am adaptat perspectivele din care îi privesc, vocabularul, felul în care comunic cu ei. Nu reușesc mereu. Unii sînt angajați, alții, nu. Cum trăiesc? Fără să-și știrbească demnitatea. Fără să-și atenueze nebunia și pasiunea? Am observat acum niște ani cît de bine și scriu cîțiva, alții se mișcă uluitor, cîntă, am investit mult în ideea și practica musicalului de la noi. Printre ultimele gînduri pe care le-am avut la Centrul de cercetare teatrală „Ion Sava“ au fost cele legate de un laborator de scriere. Cu Mimi Brănescu. Pe care îl debutaserăm în trombă, cu trei piese, trei spectacole, la Teatrul Act, îmreună cu Marcel Iureș și Alexandru Dabija. Treaba asta s-a făcut și la Național, și la Odeon. Și am citit cîteva piese foarte bine scrise, articulate, cu mesaj, cu idei, cu ludic, oniric, cu orizonturi vaste și diferite ca apusurile. Cîteva dintre texte au fost montate. Ionuț Vișan, Cătălina Mihai, Oana Jindiceanu, Ștefan Iancu, Reka Kovacs. Doar cîteva nume.
Club 27 este piesa de debut ca dramaturg al actriței Cătălinei Mihai. Pusă în scenă de Alex Bogdan cu suportul Teatrului Metropolis. Sau poate că ar fi mai corect, o producție găzduită de acest teatru. Cătălina Mihai este una dinte actrițele pe care le observi repede, din facultate. Apoi, cu fiecare apariție, apar nuanțe, frămîntări, registre, aruncarea ei chiar fără plasă. Atentă la dicție, la tehnică, la rostire, la tipul de emoție și la gradarea acesteia. La colaborarea cu regizori ca Alexandru Dabija, Tompa Gabor, Vlad Masaci, dar și Alex Bogdan sau Dragoș Huluba. Prospețimea vine la pachet cu harul, dar și cu o inteligență vie, cultivată, exprimată acut, fără perdele. Club 27 este un fel de autoportret. O ficțiune cu pulsații biografice, cu explorarea eu-lui, a unui loc îmbibat în șabloane, cu tare și bullying, cu prezențe și absențe, cu greșeli și vise. Este un loc unde miroase a scrumbie și a singurătate. Este un spectacol în care articularea durerii, analiza ei, are haz și sunete. Și eu am ascultat-o pe Janis Joplin. Altfel. Proiecția pe care tatăl o face și o imprimă fetiței pare că ar fi chiar o poveste de destin. Fetița trage mulajul pe corp, minte, înghesuie acolo getsuri, reacții rebele, visele și, poate, îndeplinirea lor. Vorbește repede pentru că vrea să spună totul, de-a valma. Un umor abundent, involuntar, al vîrstei. Tot atîtea tristeți și imagini mișcate, deformate. Ca realitatea în care trăiește. Acolo unde iubirea este ratată. Pămîntul este mișcător și tenebrele interioare cresc, chinuie. Alegerea de a păstra tonul inocenței unei puștoaice face precum spune Cătălina Mihai în dubla ipostază de autor și protagonistă să atingă. Zdravăn. Serios. Adînc. Dincolo de rîsul eliberator al spectatorilor. Un joc în care totul este precipitat. Rostirea, ticurile, mișcările, agitația, planurile, situațiile. Ca și cum nu există punctuație. Ca și cum nu s-a inventat pauza de respirație. Ca și cum totul este acum sau niciodată. Sau doar acum, aici. Povestea vine peste sală. Cu aerul minimalist, neutru. Cu explozia unei interpretări în care nu există menajamente. Dimpotrivă. Un show. Un recital visceral. Alăturarea actorului Ștefan Iancu, parcursul unor etape, amintirile, îndrăgosteala, fuga de iubire, de singurătate, complicitatea celor doi pe scenă. Tandrețea atît de bine dozată de actorul partener fixează structura textului în ideea regizorală, în adevărul lor abrupt, clocotitor. Ritmul partiturilor se inveresează în partea a doua și personajul lui Arti capătă culoare, vocile se multiplică, jocul, monologul, alternanța ieșirilor în relief. Tudor Istodor, tatăl lui Janis, rockerul alcoolic închis în cochilia propriei ratări, abulicul altfel dintr-un orășel convențional, aduce nobil în însoțirea celor doi parteneri. Tonul cu care își spune propria poveste și iubirea însăși sunt un contrapunct în toată construcția. Fiecare dintre cei trei actori multiplică vulnerabilitatea. Fragilitatea. Iar Alex Bogdan știe să dozeze asta. Simplu. Contagios. Lasă timp ca să descoperim planurile profunde, adîncimile, susține total descătușarea jocului și măsura lui. Deși există un decalaj în scriitură spre final, regizorul pariază pe întreg, cu imperfecțiuni, cu anumite forțări în problematica ce se dorește exhaustivă. Spectacolul este ca o radiografie a miilor de esențe din care este făcută durerea, iubirea, evadarea, prezența, absența, eu, celălalt, convențiile, viața, moartea, copilăria, memoria, adolescența, tinerețea, cuvîntul, vîntul, muzica, obsesiile, cei vii și cei ce nu mai sînt, curajul, harul, raportul cu propriul vis, indus sau nu, cu părinții, cu lipsa lor, cu rîsul gongoric din orice, cu căderile din care te ridici sau nu. Club 27 este un duș scoțian pe care cîțiva artiști tineri îl pun la cale cu firesc în teatrul românesc. O actriță incandescentă, un actor fermecător în delicatețe, un altul, tandru și cu tehnica emoției, un regizor care strînge cercul într-o confesiune-analiză-lecție. Melancolie. Janis Joplin, Jimi Hendrix, Amy Winehouse, Jim Morrison. Și Cătălina Mihai live. Club 27 – un spațiu al împărtășirii.