După cincisprezece ani, Silviu Purcărete revine la Craiova. Un moment. Marea întoarcere, cum s-a numit. Mi-am dorit-o și eu, ca foarte mulți. Ca o închidere de cerc și ca deschidere a unuia nou, o suprapunere, intersecții. Trupa, aproape nouă, cu profiluri distincte, puternice, îndrăznețe, cu experiențe de lucru cu Declan Donellan, cu Radu Afrim, merita să se întîlnească cu cel care i-a modelat pe ceilalți colegi, cu cel care i-a fixat definitiv în istoria teatrului mondial ca un fenomen, cu un alt fel de a vedea teatrul și lumea, cu cel al cărui nume are o anumită rezonanță în rostire acolo, la Craiova, în anumite cabine, culise, ateliere, regrupare, repetiții. Întoarcerea este Regele Lear. Shakespeare. Premiera a strîns actori și regizori din București, dar și pe „veteranii“ trupei din Craiova. Un fel de ritual în plus. O aură. Scriu imediat ce am ajuns acasă. Un drum tăcut, prin ceață, cu gînduri multe. Scriu ca să revin. Marea întoarcere are atîtea fire și țesături, atîtea legături primejdioase, descarnează țîfna omenească, o siguranță a înfumurării și a medaliei ce cade pe partea cealaltă. Viață și moarte. Excentricitate și consecințele ei. Morfologii verbale și umane. Personaje oribile. Dezumanizate. Dar și lumina salvării. Palidă ca un bec de recuzită. Ca un punct de lună a tainelor de nedezlegat.
Regele Lear este un text dens, stufos, cu teme puternice. Spectacolul lui Silviu Purcărete este dur, neiertător, apăsător, direct. Frust. Este în primul rînd o analiză profundă și amănunțită pe text, pe fiecare situație și relațiile ce provin de aici în prim-plan sau în multe planuri secundare. Aș spune că este o cercetare a cuvîntului și cîmpului semantic, un laborator Shakespeare care pune sub lupă structura și țesătura unei construcții ample, cu replici întinse, cu pilde, cu tîlcuri diferite, cu transformări și înscenări la vedere.
Purcărete pune cîteva accente decisive. Fără să deturneze ceva. Accentele tranșează un cîmp deschis de bătălii și de iluzii. O piesă crudă. Un spectacol ca un studiu anatomic al minții diabolești și sfidătoare a omului. Un studiu al tipurilor de putere și de paranoia, de nebunie și de înnebunire, un studiu cinic, ca piesa, necarnal, visceral și intens. Se joacă cu publicul așezat pe gradene, pe scena mare, într-o amplasare de „U“, ce închide un culoar lung și adînc, pînă la cortina de fier. Un fel de spadă gigantică. O cruce pe care se joacă vieți și destine, un hazard declanșat de un gest. Toată scenografia lui Dragoș Buhagiar nu se abate de la atmosfera austeră, minimalistă, de la un teatru doar al unor elemente de decor – masa festivă, un scaun, o construcție primitivă de lemn pentru butuci, cîteva cortine de plastic pe un fundal, o cutie de carton, butaforii simple, ca un desen naiv. Un bal. Un anunț. Mic fast și toalete elegante. Multă ipocrizie. Regele Lear al lui Claudiu Bleonț intră ca un cofetar ilusru, ce duce un tort imens spre masa de ospăț. Anunță că-și împarte regatul celor trei fiice, în funcție de vorbele îngrețoșat de dulci ale lingușelii care să măsoare iubire față de tată.
Purcărete pune pe scenă de la început miza unui joc teribilist, lipsit de orice gînd igienic al consecințelor. A ceea ce urmează în urma puterii arogante, manifestată cu țîfnă. Se cere un preț al iubirii. Cele trei fete trebuie să-și rostească adorația. Și să-și primească felia-recompensă. Cordelia tace. Se declanșează furia. Șirul pedepselor, drumul exilului și al exilaților: Kent și Cordelia. Ducele de Kent se revoltă și încearcă să-l convingă pe Rege să-și modifice deciziile umorale. Este el însuși pedespsit. Cordelia nu ezită în interiorizarea profundă a iubirii necondiționate față de Rege, de tatăl său. Purcărete îi transformă la vedere pe cei doi însoțitori ai lui Lear pe un drum necunoscut, plin de umilințe și trădări. Cordelia este mînjită cu frișcă pe fața, iar chipul Bufonului se instalează pe scenă. Ca dublul fetei. Ca dublul care va rosti șarade în care adevărul stă gol. Dur. Neiertător. Clovnul cu tichie, cu haine și cu pantofi mari, caraghioși, ascund fragilitatea unui corp și fidelitatea unei însoțiri. Lipsa abandonului. Kent se „deghizează“ cu masca albă a comediantului. Lear pleacă cu doi Îngeri. Iar Purcărete creează un spectacol-studiu despre iubire. Despre jocul periculos al puterii care alterează umanitatea, responsabilitatea și, în cele din urmă, demnitatea. Extrem de simplu și de riguros, urmărind cuvînt cu cuvînt un text greu, la propriu și la figurat, regizorul ne conduce, pas cu pas, dramatic, crud, spre un desen concret al cruzimii. Al degradării. Al visceralității. Cu publicul pe scenă, dispus pe trei laturi, povestea te face parte la cinism, la un șir de orori, la iuți salturi dezonorante în goana după putere. Nu există sentimente, doar scopuri. Fastul este minimalist. Scena, mereu aproape goală. Elemente de decor, de recuzită. Muzica șui Vasile Șirli ciupește, biciuiește, jelește. Sirenele lui Purcărete. Sirenele războaielor care întunecă pămîntul. Acum. Imprevizibilul. Răsturnări pe muchie de sabie, în afara conștiinței. O cruzime frustă, fără lamento este construcția elaborată a lui Silviu Purcărete. Și o trupă de Actori care încă cercetează subtil partiturile adnotate de regizorul lor. O trupă ca o orchestră de muzică de cameră. Perfect acordată. Claudiu Bleonț explorează un registru grav, de un dramatism deșirant. De cele mai multe ori ca într-o transă, Bleonț parcurge pas cu pas lanțul consecințelor declanșate de gestul lui arogant. Energia se modifică, la fel, trupul, privirea, mersul. Alaiul său devine un cortegiu. Se sprijină pe lungul drum al devitalizării de cei a căror identitate nu o cunoaște. Un blestem pe care îl descifrează tîrziu, într-o agonie dezarmantă. Suferința îl dezgolește de rang. Ca Ilie Gheorghe în Caliban, o Furtuna memorabilă a lui Purcărete, Bleonț-Lear este un fetus neputincios, o regresie ce i-ar putea reda valoarea inocenței. Ca și lui Edgar. Un alt fetus care descoperă iubirea de tată, Gloucester, și cum poate fi declarată și salvată. Doi „prunci“ îmbrățișați, într-un spațiu gol al urgiilor și al vanităților. Tenebrele minților îi anulează vederea lui Gloucester. Cel care a văzut, la fel precum Kent și Cordelia, spectacolul goanei după putere al celor înamorați de tron. Lear este trădat și condamnat de două dintre fiice, de Goneril și de Regan. Nu este părăsit de Cordelia și de Kent, de Gloucester. La rîndul lui vîndut de Edmund, fiul nelegitim, mărul otrăvit din text și din spectacol. Și protejat de Edgar, fiul rebel, transformat într-o voce albă, seacă, a cetății. Edgar-Tom Nebunul, un alt bufon. Un clovn trist, care vorbește în altfel de șarade decît Bufonul-Cordelia. Un clovn care își ascunde fața, un clovn dublu al propriului eu. Regizorul amplifică tensiunea de pe scenă nu doar prin austeritatea spațiului, dar și prin studiul măștilor, al dublului, al travestiului, al subtituției de identități, stimulînd o provocare a fiecărei interpretări, a fiecărui actor pentru personajul său, pentru alternanțe, pentru jocul în doi, în trei, în patru, pentru partituri grele, pentru planuri de ascultare. Pentru mine, pilonii acestui „Regele Lear“ sînt Sorin Leoveanu, Gloucester, Claudiu Bleonț, Lear, George Albert Costea, Edgar, Costinela Ungureanu, Cordelia/Bufonul, Angel Rababoc, Kent.
Am urmărit două ore și jumătate rostiri impecabile, inteligente, o știință a rostirii cu fel de fel voci și șoapte, stări și umori cărate de personaje, replici lungi, carnale, filosofii și sentințe, un ludic amar, metalic, o disponibilitate corporală de a prelua sensul cuvîntului, citirea lui Purcărete, accentele lui, energia pe care o plimbă fără oprire într-o arenă a morții și crucificării, un spațiu al morții pe care scenograful Dragoș Buhagiar îl trasează în linii simple, geometrice, un clar-obscur al simțurilor și al visceralităților. Complexitatea spectacolului și tensiunea lui ridicată la o cotă aproape irespirabilă vine din performanța actorilor, din ce și cum s-au descoperit pe ei înșiși lucrînd cu Purcărete. L-am admirat și pe tînărul Ovidiu Cârstea în Edmund. Un personaj întors pe toate fețele de regizor. Am admirat un actor mare: Sorin Leoveanu. Găsirea altui registru și a altor căi, proaspete, la Angel Rababoc. Fragilitatea deșirantă a Costinelei Ungureanu în Cordelia și coordonatele unui „gnom“ saltimbanc în Bufon, cu ochii mari cît uimirea. Dramatismul pur, golit de cabotinism și încărcat de o metafizică fină, stranie. O nebunie controlată. La care încă lucrează toți actorii, poate că în special Romanița Ionescu, Goneril, și Iulia Colan, Regan.
Războiul dinăuntru. Războiul dinafară. Un artist care disecă problematica alienării și analizează un mecanism al dezumanizării. De ieri. De azi. Regele Lear al lui Silviu Purcărete și al trupei Teatrului Național din Craiova este o lecție de anatomie a urîtului, predată cu cele mai nobile elemente ale artei frumosului. Ale sublimului pur al teatrului.