Efectul de ecou: Steaua (nr. 2, 2026)
În editorialul intitulat „Plecări și regăsiri“ din revista Steaua (nr. 2, 2026), Ovidiu Pecican îi omagiază pe Cornel Ungureanu și Alexandru Ruja, care, din nefericire, au plecat de curând dintre noi: „Ultima parte a anului 2025 a dat o lovitură gravă literaturii române în general și celei din vestul țării în particular. Ea a adus cu sine moartea a doi iluștri critici și istorici literari bănățeni: Cornel Ungureanu și Al. Ruja. Amândoi au scris istorii literare de anvergură și importanță culturală națională, au îngrijit ediții critice din scriitori importanți, au jalonat teritorii literare și au despărțit apele prin recomandările și judecățile lor critice. Zeii au fost îngăduitori cu ei și le-au dăruit destine octogenare. Și totuși, la plecarea lor, în pofida faptului că și-au împlinit vocația, scriind și lucrând cu sârg, golul pe care îl lasă în urmă este substanțial, iar ei rămân de neînlocuit.“
Vorbind despre cei doi remarcabili critici literari timișoreni recent dispăruți, directorul revistei clujene lărgește cadrul și evocă întreaga atmosferă scriitoricească și universitară din capitala Banatului, una de emulație intelectuală și de excelență literară, care cuprinde alte admirabile personalități: „Nu este deloc o întâmplare că oameni precum Al. Ruja și Cornel Ungureanu au creat și s-au exprimat în ambianța centrului universitar timișorean, alături de alți excelenți colegi ai lor precum Livius Ciocârlie, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Vasile Popovici, Smaranda Vultur, Iosif Cheie-Pantea și alții. Reunirea sub aule universitare a celor mai meritorii spirite a fost și sper să rămână unul dintre atributele de seamă ale vieții academice românești, iar rezultatele se văd în opere menite să jaloneze spiritul unei epoci, sensibilitatea unei națiuni, coordonatele înalte ale unei culturi coerente cu sine și cu proiectele sale. Am fost o vreme coleg – mai tânăr și mai puțin experimentat – cu ambii corifei care au știut păși tenace și fără emfază, fiecare pe propriul drum, la valorificarea moștenirii literare și a actualității scrisului din România. Spirite alese, animate și de o colegialitate binevoitoare, colocvială fără a face rabat de la altitudinea etică și de aspirații, ei s-au înscris durabil în inima și în memoria mea. Acum mirajul – unul dintre mirajele – literaturii începe să funcționeze: dialogul direct cu ei este înlocuit cu dialogul cu cărțile lor. Vremea când cărțile țin locul autorilor a sosit…“ Ni se pare firesc să semnalăm acest text scris de Ovidiu Pecican. Gestul său este unul care ține de acea năzuită și din păcate greu de atins normalitate a vieții noastre literare, o normalitate care presupune empatie, solidaritate și recunoaștere cu onestitate a meritelor celorlalți. (Cronicar)
Apariții editoriale recente – două cărți de proză
La Editura Școala Ardeleană, în colecția Școala Ardeleană de Proză, apare ediția a II-a, revăzută și adăugită, a romanului cu un titlu paradoxal, Când în fiecare zi e joi, semnat de Hanna Bota, o scriitoare care, în ultimii anii, ne-a propus, și în proză și în poezie, o seamă de titluri apreciate de critica literară și de cititori. Iată opinia unui scriitor și eseist, Adrian Lesenciuc, el însuși remarcabil, despre proza scrisă de Hanna Bota: „Cu un parcurs al devenirii unor personaje interconectate în sistemul hidrodinamic de vase comunicante care se numește familie, cu inserții din fantasticul expus în nota firescului marquezian, cu traversarea, prin intermediul personajelor, a diferitelor tipuri de societate românească, Hanna Bota propune un nou fel de a se raporta ficțional la dilemele morale, la constrângerile fiecărei generații și la modul în care se încheagă noul fel de locuire a lumii, care s-a dublat în avatarurile rețelelor.“ Să reproducem și începutul provocator și expresiv al romanului: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi. Nu o spun cu părere de rău, iar joile mi s-au părut întotdeauna cele mai frumoase zile. Erau ca o ieșire în afara calendarului. Toate zilele par să aibă o etichetă, ceva ce le definește ca să fie așa cum sunt și nu altfel, pe când joia scapă onomasticii, poate asta e eticheta ei, lipsa etichetării. Îmi place să judec lucrurile mai mult prin ceea ce nu sunt, decât prin ceea ce sunt…“ l Adrian Alui Gheorghe, dar și Hanna Bota și Adrian Lesenciuc, fac parte din acea categorie în care, de altfel, regăsim atâtea nume semnificative ale literaturii noastre de astăzi: și anume, e vorba despre scriitori care se exprimă cu egală îndreptățire valorică pe mai multe paliere expresive, proză, poezie, eseu și critică literară. Recenta apariție editorială sub semnătura lui Adrian Alui Gheorghe se intitulează Vinerea stacojie și este un volum de povestiri, povești și schițe. Cartea vede lumina tiparului la Editura pentru Artă și Literatură, în seria de autor, coordonată de Violeta Borzea, care i-a fost consacrată. În această serie au mai apărut Povestea elefantului care trăia într-o nucă și Urma (ediția a II-a, definitivă). Noua carte e prezentată de Adrian Jicu: „Dacă în roman îți permiți momente de ezitare sau de lâncezeală, aici totul trebuie dozat cu precizie farmaceutică. Este ceea ce autorul reușește din plin, construindu-și textele inteligent, la intersecția lucidității cu ironia, croșetând subiecte preluate din realitatea imediată cărora le sesizează potențialul ideatic sau pe care le încarcă simbolic, într-un limbaj bine temperat.“ l Sunt două propuneri editoriale interesante, demne de atenția cititorilor. Lectură plăcută! (Cronicar)
Neuma – 100
Revista Neuma a ajuns cu aparițiile sale la numărul 100. E o sărbătoare prețioasă, prilej pentru Andrea H. Hedeș, care a fondat și conduce această publicație literară, să facă un bilanț lucid, reamintind programul editorial cu care Neuma a pornit la drum în anul 2017 și pe care echipa redacțională s-a străduit să-l respecte: „Așa cum se știe, numele NEUMA nu a fost ales întâmplător. Păstrând ecoul cântărilor liturgice bizantine, acest semn de notație a rămas pentru noi un simbol al libertății spiritului. NEUMA este acel «proto-semn» polivalent: gest în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această disponibilitate de dialog, de a se transforma pentru a împlini nevoile cititorului fără a-și pierde identitatea, a definit parcursul celor 100 de ediții. Astăzi, putem afirma cu mândrie că am rămas fideli acestui program generos. De la literatură la istorie, de la filosofie la teatru, și până la prospețimea rubricii dedicate tinerilor scriitori, am încercat să acoperim întreaga sferă a umanioarelor.“ Importanta aniversare a Neumei aduce și o binevenită schimbare a înfățișării grafice a revistei, despre care, de asemenea, vorbește în editorial directoarea publicației: „Am ales acest moment de bilanț pentru a opera o schimbare profundă a layout-ului și a designului grafic, transformând revista într-un obiect editorial adaptat exigențelor vizuale actuale. Această metamorfoză este sintetizată de noul logo, o emblemă în care trandafirul simbolic al regăsirii de sine fuzionează cu geometria precisă a circuitelor digitale. Este o declarație de intenție: ne asumăm tehnologia nu ca pe un substitut al culturii, ci ca pe un vehicul modern pentru aceasta.“ Dincolo de simbolistica descrisă aici de Andrea H. Hedeș, noi, ca simpli cititori și privitori, spunem că noile veșminte grafice, elegante, îi vin mult mai bine Neumei. Felicitări și urări de viață lungă, în serviciul literaturii române. (Cronicar)
O nedumerire
Ca și cum nu ne era îndeajuns coșmarul invadării Ucrainei, care durează de cinci ani, în aceste zile a început încă un război sângeros, Statele Unite și Israelul au atacat Iranul: un stat islamic care nu respectă democrația. Consecințele negative sunt numeroase. Ele nu se limitează doar la pierderile dureroase de vieți omenești în zonele de conflict (un conflict care se extinde periculos și imprevizibil), ci înseamnă și o bulversare a întregii planete: prețul petrolului și al gazelor naturale crește necontrolat, ceea ce provoacă o perturbare în lanț a atâtor ramuri ale economiei mondiale. Donald Trump declară, sigur pe sine, așa cum ne-a obișnuit, că va continua războiul atâta timp cât va fi nevoie, până la capitularea necondiționată a Iranului și anunță următoarea țintă a armatei americane: Cuba. E cert că administrația americană are îndreptată atenția spre alte regiuni, nu spre Europa. În mod repetat, declarațiile actualului lider de la Casa Albă și ale altor oficiali de la Washington au fost clare: Europa trebuie să învețe să-și poarte singură de grijă, să se apere singură de amenințările care o privesc, recte de Rusia.
În aceste condiții, nu înțelegem refuzul președintelui Nicușor Dan de a ne alătura țărilor invitate de președintele Macron, în cadrul noii doctrine de descurajare avansată, să participe la extinderea umbrelei nucleare franceze. Și, mai ales, ne nedumerește motivația refuzului: noi n-avem nevoie, noi suntem apărați de NATO. Dar toate țările care s-au alăturat Franței sunt țări NATO: Germania, Polonia, Belgia, Țările de Jos, Regatul Unit, Danemarca, Suedia, Grecia. Are cumva România o armată atât de puternică, încât își permite să refuze aceste noi garanții de securitate, și noi nu știm? Și are cumva președintele nostru cunoștință de faptul că, la nevoie, Statele Unite vor sări în foc pentru noi, ca pentru Israel, și noi nu știm? Chiar dacă ar fi așa, informarea populației de către administrația prezidențială e strict necesară: opinia publică, cei peste 6 milioane de cetățeni români care l-au votat cu încredere trebuie să primească de la președinte o explicație convingătoare a acestui refuz. (Cronicar)