În facerea unui roman, o chestiune, în opinia mea, esențială și, deopotrivă, fascinantă este cea care ne conduce spre acel nucleu iradiant al scrierii unei proze de întindere considerabilă: care este impulsul declanșator, care este sursa de energie misterioasă care îi dă autorului puterea să transforme golul în plin, neantul în construcție ficțională coerentă și emoționantă? Știm, cu toții, poveștile nașterii unor cărți celebre.
Iată, de pildă, geneza romanului Un veac de singurătate, capodopera lui Gabriel Garcia Marquez, pentru care prozatorul columbian a primit, în anul 1982, Premiul Nobel. În anul 1965, Marquez, în vârstă de 38 de ani, se afla în drum spre Acapulco, unde mergea într-o vacanță împreună cu familia și are iluminarea, revelația, viziunea, cheia acestui edificiu prozastic. Călătorea cu mașina și brusc se oprește din drum, renunță la proiectata vacanță și se înapoiază în Ciudad de Mexico, unde se stabilise pe vremea aceea. O anunță pe soția sa Mercedes Barcha că toate responsabilitățile casei, de acum, timp de șase luni, îi revin ei, iar el cere o perioadă de păsuire, de izolare: șase luni se va rupe de orice obligație socială și familială și se va consacra numai și numai scrierii romanului a cărui sămânță îi încolțise în minte. Se cunoaște, cele șase luni s-au transformat în 18 luni, timp în care familia, care oricum ducea o viață destul de strâmtorată, a avut mari probleme financiare. Mercedes a fost silită să vândă automobilul Opel pe care-l dețineau, frigiderul, televizorul, chiar și bijuterii de familie, ca să aibă cât de cât din ce să se întrețină. În acest răstimp, complet desprins de lumea dinafară și adâncit în viziunea sa, Marquez lucra cu febrilitate zi de zi. Începea scrisul la ora 8 dimineața și încheia munca la șase seara. Stătea îmbrăcat în salopetă, voind astfel să întărească ideea că se consideră un muncitor manual, un salahor înhămat la o trudă extraordinară, dar o trudă de natură sublimă. Fuma câte 60 de țigări pe zi (în total, în timpul facerii romanului, plămânii săi au înghițit fumul deloc benefic de la peste 30 000 de țigări). Biroul său era ticsit de enciclopedii și de cărți ezoterice, asculta muzică – Debussy și Bartok. Să nu pierdem din vedere câteva elemente importante, care au acționat ca un soi de amplificator de creativitate. Unul dintre ele a fost găsirea numelor potrivite: Macondo, în care se transformă localitatea natală Aracataca și, celălalt nume, Buendìa, numele familiei a cărei singurătate de o sută de ani o înfățișează în roman; iar o altă problemă care l-a preocupat a fost găsirea tonului potrivit pentru povestire: prozatorul a învățat de la bunica sa, care istorisea întâmplări supranaturale cu totală naturalețe, să descrie imposibilul făcându-l credibil – așa s-a născut realismul magic. Să mai amintim și că în 1967, atunci când a trimis manuscrisul la Buenos Aires (cartea avea să apară într-un tiraj de 8 000 de exemplare la Editorial Sudamerica), prozatorul și soția sa nu mai aveau nici măcar suma necesară expedierii manuscrisului prin poștă. Mercedes, silită să mai vândă câteva lucruri din casă pentru expediție, a exclamat temătoare: „Și ce ne facem dacă romanul e prost?!“ Din fericire, n-a fost așa. Cartea a cunoscut un succes mondial, a fost tradusă în 35 de limbi și editată în 30 de milioane de exemplare (iar dacă luăm în calcul și state cu un regim politic sever, restrictiv, se pare că numărul total al exemplarelor tipărite/ vândute este mai mare, atinge pragul de 50 de milioane). Să reținem și o altă performanță: O sută de ani de singurătate este considerată a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după Don Quijote de Cervantes.
Aceasta este istoria pasionantă a nașterii unui roman excepțional.
Un alt caz tulburător în care circumstanțele existențiale, particularitățile biografice au influențat în mod hotărâtor o traiectorie scriitoricească îl reprezintă Dostoievski. Este de notorietate faptul. Tânărul Feodor Dostoievski publică, la 25 de ani, primul său roman, Oameni sărmani, și este remarcat de criticul și filosoful Vissarion Belinski. Prin intermediul acestuia, tânărul prozator se apropie de Cercul Petrașevski, un grup de socialiști utopici, condus de filosoful socialist Mihail Petrașevski. Autoritățile țariste consideră că manifestările grupului subminează ordinea statală. Și încep supravegherea celor care făceau parte din acest cerc. Pentru ca, în final, să decidă arestarea și judecarea lor, încheiată cu condamnarea lor la moarte prin împușcare. În total, e vorba de peste 20 de persoane, care, în ziua de 22 decembrie 1849, sunt aduse în Piața Semionovski, din Sankt Petersburg, în fața plutonului de execuție. Feodor Dostoievski se afla printre cei care urmau să fie împușcați. Și pe când își aștepta execuția (se spune că romancierul murmura în clipele acelea rugăciunea „Vom fi cu Hristos“), cu un minut înainte de a se da comanda Foc!, care le-ar fi luat viața celor osândiți, a apărut călare un trimis al Țarului Nicolae I, care a fluturat un steag alb și a oprit execuția. Solul le-a comunicat tuturor condamnaților actul de clemență al țarului, care le comuta pedeapsa din condamnare la moarte în 10 ani de surghiun în Siberia. Suferința îndurată în anii de deportare și de muncă silnică într-o colonie penitenciară din Omsk l-a marcat și ea teribil. La fel ca episodul atât de dramatic amintit aici, experiența-limită a execuției anulate în ultimul moment. Acestea, logic, au fost pentru romancier un cutremur sufletesc care i-a schimbat ordinea lăuntrică, i-a ridicat creativitatea la cote nebănuite și, totodată, i-a fixat temele marilor sale romane de mai târziu: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov.
Acum, părăsind zona înaltă a autorilor de romane mari și faimoase, dacă ar fi să vorbesc despre experiența personală, ce s-ar cuveni să amintesc negreșit? În primul rând, mărturisesc că nu fac excepție ca mod de funcționare: câteva accidente biografice nefericite au fost un stimulator pentru scrisul literar.
Apoi, ar fi de consemnat sentimentul extrem de puternic, care mă încearcă ori de câte ori mă apuc de o nouă scriere, că o iau iar și iar de la început, că nu știu nimic; de fiecare dată se întâmplă că uit tot ce am făcut până atunci și mă simt ca și cum m-aș încumeta pentru prima oară să pornesc o asemenea lucrare. Și, totodată, e de reținut impresia aceea de vid care mă stăpânește. Am în fața ochilor un spațiu complet alb, căruia trebuie să-i dau contur, formă, culoare, viață. Din nimic trebuie să clădesc o lume însuflețită. Această datorie sau această sarcină deosebit de dificilă pe care mi-o impun mă îngrijorează, îmi dă fiori, dar, într-un fel ciudat și neașteptat, mă și impulsionează, îmi furnizează energia necesară, astfel încât, cu fiecare nouă încercare, îmi găsesc rostul, am senzația că sunt viu, chiar prin faptul că scriu. Ca să trăiesc trebuie să scriu, numai scriind trăiesc cu adevărat.
În ceea ce mă privește, mai există încă o modalitate de regenerare, de pregătire pentru scris. Ca la –fie-mi iertată analogia prozaică! – automobilele hibride, al căror motor electric se încarcă în timpul funcționării celui clasic, pe benzină. Și eu schimb registrele, poezia și proza. Mă odihnesc de una prin cealaltă. Când am ajuns la capăt cu o scriere romanescă și sunt epuizat, mă îndrept spre poezie, care îmi solicită un alt fel de expresivitate verbală, de concentrare a minții și în noul domeniu sunt ca nou, încărcat, iarăși, cu dorința și putința de a scrie. Și astfel, repet, se poate ajunge să scrii nu ca să demonstrezi ceva și să fii răsplătit, ci pur și simplu ca să ființezi. E modul care ți-a fost dat ție – făptură alcătuită defectuos, după cum se vede! – ca să exiști în această lume.